Cu rochia de mireasă pe mine, am ieșit din apartamentul logodnicului meu și am anulat nunta: mama lui îmi pregătise deja demisia

— Dacă ieși acum pe ușă, să nu te mai întorci niciodată!

Doamna Doina ținea într-o mână voalul meu, iar în cealaltă o foaie mototolită. Andrei stătea lângă frigider, îmbrăcat în cămașa albă de mire, cu privirea lipită de gresie. Eu aveam rochia de mireasă pe mine și geanta de serviciu atârnată pe umăr.

— Andrei, spune ceva, am șoptit.

A ridicat ochii doar o secundă.

— Irina, nu face scandal chiar azi. Mama vrea doar să ne fie bine.

Atunci am știut că nunta noastră se terminase înainte să înceapă.

Cu opt luni înainte, ideea mutării mi se păruse matură. Plăteam o chirie mare pentru o garsonieră în București, iar eu și Andrei voiam să strângem bani pentru avansul unui apartament. Mama lui locuia singură într-un apartament cu trei camere, în Berceni. Ne-a spus că putem sta în camera lui veche fără să-i dăm bani.

— Suntem familie, mamă, îmi zicea ea. Ce să fac eu cu banii voștri?

În prima seară mi-a pus sarmale în farfurie și mi-a spus să-i spun „mamă”. Am fost emoționată. Crescusem doar cu tata, după ce mama mea murise, și poate tocmai de aceea am vrut prea mult să cred că voi găsi acolo căldura care îmi lipsise.

Primele înțepături au venit repede.

Lucram ca specialistă în salarizare la o firmă din Pipera. Plecam înainte de șapte și uneori ajungeam acasă după opt. Într-o seară, doamna Doina m-a așteptat în bucătărie, cu oala nespălată pe aragaz.

— Ai venit și tu. Andrei a mâncat ouă.

— Îmi pare rău, am avut închidere de lună.

— Serviciul ăsta al tău pare mai important decât bărbatul cu care vrei să te măriți.

Am râs, crezând că glumește. Nu glumea.

De atunci, orice făceam era greșit. Dacă spălam rufele, foloseam prea mult detergent. Dacă găteam, tăiam ceapa prea mare. Dacă îmi comandam ceva de mâncare, aruncam banii pe prostii. Îmi deschidea dulapurile, îmi muta hainele și intra în cameră fără să bată.

O dată mi-a luat plicul cu salariul suplimentar primit de sărbători și l-a pus în sertarul ei.

— La mine e mai sigur. Voi, tinerii, nu știți să economisiți.

I l-am cerut înapoi. S-a uitat la mine de parcă o jignisem în propria casă.

Andrei era mereu prins la mijloc, așa spunea el.

— Las-o, Irina. E bătrână și îi place să controleze lucrurile.

— Are cincizeci și opt de ani, nu nouăzeci. Și nu „lucrurile” le controlează. Pe mine.

— Exagerezi.

Cuvântul acela a început să mă urmărească. Exageram când mama lui îmi verifica sacoșele. Exageram când îmi număra orele petrecute la serviciu. Exageram când mă întreba de ce am nevoie de parola telefonului dacă nu ascund nimic.

Cu trei luni înainte de nuntă, doamna Doina mi-a pus în față un caiet. Scrisese cheltuielile pe care urma să le avem după căsătorie. Salariul lui Andrei apărea la „venituri”. Al meu nu.

— După nuntă renunți la serviciu, mi-a spus liniștită. O femeie nu poate crește copii alergând toată ziua prin oraș.

— Nu avem copii.

— O să aveți. Eu nu vreau nepoți crescuți de străini.

Am împins caietul spre ea.

— Nu-mi dau demisia.

A urmat o tăcere rece. Andrei mesteca o bucată de pâine și nu se uita la mine.

— Tu ce crezi? l-am întrebat.

— Putem discuta mai târziu.

Mai târziu n-a venit niciodată.

Am început să pun deoparte bani într-un cont separat. Nu pentru avans, cum îi spuneam lui Andrei. Pentru orice eventualitate. Mă simțeam vinovată, dar în fiecare seară adormeam cu nodul acela în stomac. Ajunsesem să merg încet pe hol, ca să nu audă doamna Doina că m-am trezit. În casa aceea, până și respirația mea părea să deranjeze.

Cu o săptămână înainte de nuntă, șefa mea, Mihaela, m-a chemat în birou.

— Irina, ești sigură că vrei concediu doar cinci zile? Pari epuizată.

Am izbucnit în plâns. I-am povestit aproape tot. Mihaela mi-a întins un șervețel și mi-a spus simplu:

— Să nu renunți la singurul lucru care îți permite să alegi.

În dimineața nunții, doamna Doina m-a trezit la șase. Venise coafeza, iar apartamentul mirosea a cafea și fixativ. Tata urma să mă ia la zece și jumătate. Încercam să mă conving că după nuntă lucrurile se vor liniști. Că Andrei va deveni, în sfârșit, soțul meu și nu doar fiul ei.

Când m-am dus în bucătărie după apă, am văzut foaia pe masă. Era o cerere de demisie, completată cu datele mele. Mai lipsea semnătura.

— Ce e asta?

Doamna Doina a continuat să aranjeze florile.

— Un început bun. O semnezi azi, iar luni o duci la firmă.

— Mi-ați umblat în acte?

— Nu mai vorbi cu mine de parcă sunt o străină. După azi, eu sunt mama ta.

L-am strigat pe Andrei. A venit, a citit foaia și a oftat.

— Mama, ți-am spus să nu faci asta fără să vorbim.

Nu era furios că îmi luase datele. Era deranjat doar fiindcă fusese prinsă.

— Știai? am întrebat.

El și-a trecut mâna prin păr.

— Irina, după ce avem un copil, oricum trebuie să stai acasă. Mama poate să ne ajute cu banii până te obișnuiești.

— Banii cui? Ai ei? Ai tăi? Și eu ce voi avea?

— Familie, mi-a răspuns doamna Doina. Nu-ți ajunge?

Mi-am privit mâinile. Tremurau. Rochia mă strângea la coaste, iar din sufragerie se auzea coafeza strângându-și agrafele. Totul era pregătit: restaurantul, fotograful, darul pentru nași, ratele făcute de tata pentru nuntă. M-am gândit la rușine, la rude, la banii pierduți.

Apoi m-am gândit la mine peste cinci ani, cerând bani pentru un șampon.

Am intrat în dormitor, mi-am luat geanta și dosarul cu actele. Doamna Doina m-a urmat și mi-a smuls voalul de pe cap.

— Dacă ieși acum pe ușă, să nu te mai întorci niciodată!

M-am uitat la Andrei. Așteptam un singur gest. Să vină lângă mine. Să spună că mama lui întrecuse orice limită.

El mi-a cerut să nu fac scandal.

Am plecat în rochia de mireasă. Pe casa scării, vecina de la patru s-a lipit de perete și și-a făcut cruce. Tata mă aștepta în mașină, cu o fundă albă prinsă de oglindă. Când m-a văzut singură, a coborât speriat.

— Fata tatii, ce s-a întâmplat?

N-am putut vorbi. I-am întins cererea de demisie și am început să plâng. Tata a citit-o, apoi m-a strâns la piept fără să-mi pună nicio întrebare.

— Mergem acasă, a spus.

Am anulat nunta din mașină. Unele rude m-au numit nerecunoscătoare. Andrei mi-a trimis zeci de mesaje, dar niciunul nu conținea cuvintele „îmi pare rău”. Îmi spunea doar cât îl făcusem de rușine.

Am pierdut bani, oameni și planul în care investisem patru ani. Dar nu mi-am pierdut serviciul. Nici vocea.

Uneori mă întreb dacă am fugit de la propria nuntă sau dacă, în ziua aceea, am alergat pentru prima dată spre mine. Voi ați fi rămas, sperând că omul de lângă voi se va schimba?