Am vrut să-i demonstrez mamei că pot renova singur casa din Buzău. Când am rămas doar eu între pereții crăpați, am înțeles cât mă costase orgoliul

— Dacă bagi banii în casa aia, o să rămâi și fără bani, și fără nevastă!

Mama a spus-o în mijlocul curții, atât de tare încât vecina de peste gard s-a oprit din măturat. Irina ținea în brațe o cutie cu farfurii, iar eu tocmai coborâsem din mașină. Am trântit portiera și am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.

— Știi ceva, mamă? E viața mea. Nu mai am doisprezece ani.

— Tocmai pentru că e viața ta încerc să te opresc să o strici.

Irina a lăsat cutia pe prispă și a intrat în casă fără să spună nimic. Atunci n-am înțeles că tăcerea ei era primul semn că rămăsesem deja singur în lupta pe care tot eu o inventasem.

Casa se afla într-un sat de lângă Buzău și fusese a bunicilor mei. Avea trei camere, o bucătărie joasă, o prispă din lemn și o grădină în care bunicul cultivase cândva roșii și ardei. În amintirile mele mirosea a pâine coaptă și busuioc. În realitate mirosea a igrasie, fum vechi și pământ ud.

Eu și Irina locuiserăm nouă ani într-un apartament din București, lângă un bulevard mereu blocat. Rate, claxoane, praf, vecini care găureau pereții duminica. Eu lucram de acasă, iar ea făcea naveta de câteva ori pe săptămână. Ne spuneam că la țară vom respira, vom bea cafeaua în curte și vom trăi mai simplu.

Mama nu vedea nimic romantic în asta.

— Acoperișul trebuie schimbat, fântâna curățată, sobele refăcute. Pereții trag apă. Cu ce bani, Radu?

Avea dreptate, dar tonul ei mă făcea să nu mai aud cuvintele. Toată viața îmi verificase alegerile. Ce liceu să urmez, ce slujbă să accept, cât să dau pe mașină. Când încerca să mă protejeze, eu simțeam că mă micșorează.

Am promis că renovarea va costa cel mult douăzeci și cinci de mii de lei. Aveam economii aproape duble. Am făcut calcule într-un caiet și i le-am arătat Irinei.

— Dacă ne ținem de plan, până la iarnă e gata.

Ea a zâmbit, dar m-a întrebat încet:

— Și dacă nu e?

— O să fie.

Primele două săptămâni chiar am fost fericiți. Mâncam pe prispă, ascultam cocoșii dimineața și făceam planuri pentru grădină. Apoi, după prima ploaie serioasă, apa a început să picure în dormitor, exact deasupra patului.

Echipa recomandată de un vecin a venit cu trei ore întârziere. Au desfăcut jumătate din acoperiș, au cerut avans pentru materiale și au dispărut patru zile. Când i-am sunat, șeful echipei mi-a spus că are o urgență la altă lucrare.

— Păi și eu ce fac cu casa descoperită?

— Puneți o folie, domnu’ Radu. Venim noi.

A plouat în noaptea aceea. Eu țineam lanterna, iar Irina muta ligheane prin camere. La două dimineața, a alunecat pe podea și a început să plângă.

— Asta e viața simplă pe care mi-ai promis-o?

— E doar o perioadă grea.

— Tu spui asta de fiecare dată când se întâmplă ceva.

N-am îmbrățișat-o. M-am apucat să întind folia, furios pe muncitori, pe ploaie, pe mama și, de fapt, pe mine.

Costurile au crescut repede. Lemnul era mai scump decât calculasem. Cărămida s-a scumpit. Electricianul a găsit fire vechi, îmbinate cu bandă. Fântâna nu avea apă bună, iar instalația sanitară trebuia făcută de la zero. După două luni cheltuiserăm aproape toate economiile și încă ne spălam încălzind apă într-o oală.

Irina trebuia să plece la București înainte de răsărit. Autobuzul trecea rar, iar iarna se apropia. Prietenele ei au încetat să mai vină după ce una și-a rupt pantoful în noroiul de pe uliță. Seara nu mai stăteam pe prispă. Stăteam în bucătărie, lângă o sobă care scotea fum, și discutam despre facturi.

Mama mă suna aproape zilnic.

— Vă aduc niște bani.

— Nu avem nevoie.

— Radu, nu mai fi încăpățânat.

— Nu vreau să-mi scoți asta pe nas zece ani.

Într-o sâmbătă a venit fără să anunțe. A adus mâncare, două pături groase și numărul unui meșter din Buzău. Când a văzut tavanul pătat, și-a dus mâna la gură.

— Doamne, copii… Cum dormiți aici?

Irina a izbucnit înainte să pot răspunde.

— Prost dormim, doamnă Elena. Dar Radu nu vrea ajutor. Radu trebuie să demonstreze ceva.

— Nu începe și tu, i-am spus.

— Nu încep acum. Eu îți spun de luni întregi.

Mama a rămas lângă ușă, cu sacoșa în mână. Pentru prima dată nu părea autoritară. Părea bătrână și speriată.

— Eu am vrut doar să nu vă îngropați aici, a murmurat ea.

Am simțit însă că amândouă se uniseră împotriva mea.

— Ieșiți din casa mea dacă tot credeți că sunt incapabil!

Cuvintele au rămas între noi ca o ușă trântită. Mama a plecat plângând. Irina s-a închis în dormitor.

După aceea, lucrurile s-au rupt repede. Am luat un împrumut fără să-i spun Irinei. Aveam nevoie de bani pentru centrală și eram sigur că voi acoperi ratele din salariu. Ea a găsit contractul într-un sertar, când căuta garanția frigiderului.

M-a așteptat la masă cu hârtiile în față.

— Când aveai de gând să-mi spui?

— După ce terminam lucrarea.

— Ai făcut un împrumut pe cinci ani, Radu.

— Pentru noi l-am făcut.

— Nu. L-ai făcut pentru orgoliul tău.

Am ridicat vocea. I-am spus că ea renunță la primul greu, că mama i-a băgat prostii în cap. Irina s-a uitat lung la mine, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât orice ceartă.

— Eu am plecat din București pentru tine. Tu n-ai venit aici pentru noi. Ai venit ca să-i dovedești mamei tale că poți.

A doua zi și-a pus hainele în două valize. Afară ningea ud, iar curtea era plină de scânduri și saci de ciment.

— Pleci așa? am întrebat.

— Dacă mai stau, ajung să te urăsc.

— Și casa?

A zâmbit amar.

— Tu ai ales casa de mult.

Am auzit mașina depărtându-se pe uliță. N-am alergat după ea. M-am încăpățânat până și atunci, așteptând să se întoarcă singură.

Nu s-a întors.

În noaptea aceea s-a oprit curentul. Am stat în bucătărie, cu geaca pe mine, privind flacăra unei lumânări. Casa trosnea din toate încheieturile. Nu mai era moștenirea bunicilor, nici visul nostru. Era doar o clădire rece în care se auzea cât de singur eram.

Am sunat-o pe mama după miezul nopții.

— Mamă…

N-am reușit să spun mai mult.

— Vin să te iau, mi-a răspuns.

— Nu. Doar… stai puțin cu mine la telefon.

A tăcut câteva secunde, apoi am auzit-o respirând greu.

— Stau, mamă. Stau cât ai nevoie.

Casa este încă acolo. Am reparat acoperișul cu meșterul recomandat de mama, dar renovarea s-a oprit. Irina a depus actele de divorț, iar eu mă întorc uneori în sat să aerisesc camerele și să tai buruienile. Mama nu mi-a spus niciodată „Ți-am zis eu”. Poate tocmai asta doare cel mai tare.

Mă întreb și acum: când grija unui părinte devine control și când independența unui copil se transformă în orgoliu? Voi ce ați fi făcut în locul meu, înainte ca o casă veche să ajungă mai importantă decât oamenii din ea?