„La vârsta ta, alții au case și copii”: Am rămas fără serviciu, fără iubită și am plecat din casa părinților cu 430 de lei în buzunar

— Te-au dat afară? a strigat tata, izbind pumnul de masa din bucătărie. După câte am făcut pentru tine?

Mama a rămas cu polonicul în mână. Ciorba fierbea pe aragaz, dar nimeni nu s-a mișcat să dea focul mai încet.

— Nu m-au dat afară chiar așa. Nu mi-au mai prelungit contractul…

— Tot aia e, Andrei! La treizeci și unu de ani ai rămas pe drumuri. Radu e în Italia și și-a luat apartament. Sorin, băiatul doamnei Mariana, conduce două magazine. Tu ce ai?

Aveam 430 de lei în cont, o diplomă de Administrație Publică pe care n-o dorisem și un mesaj necitit de la Ioana. Asta aveam.

Ai mei hotărâseră încă din liceu că trebuie să lucrez „la stat, la căldură”. Eu desenam afișe, făceam pagini pentru cunoscuți și pierdeam nopțile învățând programe de grafică. Tata spunea că sunt prostii de calculator. Mama mă întreba cine îmi va plăti pensia dacă mă țin de „mâzgăleli”.

Am intrat la facultatea aleasă de ei. După absolvire, un cunoscut al tatei m-a ajutat să prind un post pe perioadă determinată într-un serviciu administrativ. Salariul era mic, dar sigur. Sau așa ni se părea.

Opt ore pe zi mutam hârtii, completam tabele și răspundeam la telefoane. În fiecare dimineață simțeam că intru într-o viață împrumutată.

Ioana a încercat să mă trezească.

— Nu mai ești omul de care m-am îndrăgostit, mi-a spus într-o seară. Vii acasă nervos, nu vorbești și te uiți la pereți.

— Sunt obosit.

— Nu, Andrei. Ești nefericit și îi pedepsești pe toți pentru că nu poți să le spui părinților tăi „nu”.

M-am enervat. I-am spus că nu înțelege ce înseamnă responsabilitatea. Ea plătea jumătate din chirie și cumpăra mâncare când mie nu-mi ajungeau banii, dar eu tot am avut tupeul să-i spun asta.

După două săptămâni și-a strâns hainele.

— Te iubesc, dar în relația asta suntem patru: noi doi și părinții tăi.

N-am oprit-o. Am rămas lângă ușă, cu mâinile în buzunare, de parcă venise doar să citească apometrele.

Când contractul meu nu a mai fost prelungit, m-am întors în apartamentul părinților. Mama le-a spus rudelor că Ioana mă părăsise fiindcă era „prea pretențioasă”. Tata îmi căuta posturi fără să mă întrebe și suna foști colegi de-ai lui.

În fiecare seară apărea altă comparație.

— Verișoara ta, Alina, trimite lunar bani din Spania.

— Băiatul lui Sandu are deja copil.

— La vârsta ta, noi plăteam rate și vă creșteam pe voi.

Într-o dimineață am auzit-o pe mama vorbind la telefon în hol.

— Îl ținem noi până își revine. Ce să facem? N-a fost niciodată prea ambițios.

Nu știu de ce tocmai propoziția aceea m-a rupt. Poate fiindcă renunțasem la tot ce-mi plăcea ca să le dovedesc contrariul.

În aceeași zi am găsit o garsonieră la marginea orașului. O cameră mică, mobilă veche, miros de umezeală și 1.500 de lei chirie. Proprietara mi-a cerut garanție. Am vândut calculatorul mai nou și am păstrat vechiul laptop pe care puteam lucra.

Când le-am spus că plec, tata a râs scurt.

— Cu ce bani?

— O să fac grafică, pagini pentru firme, materiale publicitare. Ce găsesc.

— Adică vei cerși lucrări pe internet?

— Poate. Dar măcar o să fie alegerea mea.

Mama a început să plângă. Mi-a spus că îi abandonez după toate sacrificiile lor. Pentru prima dată, n-am încercat s-o liniștesc.

— Vă sunt recunoscător. Dar ajutorul vostru vine mereu cu o lesă.

Tata mi-a pus geanta pe palier.

— Dacă pleci, să nu vii peste o lună să ceri bani.

— Nu vin.

Am coborât patru etaje cu genunchii moi. În prima noapte din garsonieră am dormit îmbrăcat, fiindcă caloriferul abia se încălzea. Am mâncat covrigi și am trimis douăzeci și șapte de mesaje unor mici afaceri din oraș. Mi-au răspuns trei. Una voia totul gratis. Alta mi-a oferit 200 de lei. A treia, o cofetărie, mi-a cerut un afiș și câteva fotografii pentru pagină.

N-am devenit brusc un om de succes. Am întârziat chiria, am numărat monede la magazin și uneori am vrut să-l sun pe tata. Dar dimineața mă ridicam din pat fără nodul acela din stomac.

I-am scris și Ioanei. Nu ca s-o conving să se întoarcă. I-am spus doar că avusese dreptate și că îmi pare rău. Mi-a răspuns după două zile: „Sper să înveți să trăiești pentru tine.”

Încă învăț. Și încă mă întreb: când refuzi viața aleasă de părinții tăi, ești nerecunoscător sau doar încerci, în sfârșit, să te salvezi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?