M-am întors în camera copilăriei să-mi iau ultimele lucruri, dar mama îmi împachetase deja viața și mi-a spus că nu mai pot veni acasă ca înainte

— Să nu te sperii când intri în camera ta, mi-a spus mama, ținând mâna pe clanță. Am strâns aproape toate lucrurile în cutii.

Am rămas cu geanta pe umăr, udă de la ploaia de noiembrie, și m-am uitat la ea fără să înțeleg.

— Cum adică ai strâns? Am venit eu să le iau.

Mama a deschis ușa. Patul meu nu mai era acolo. Nici biblioteca, nici perdelele cu flori pe care le alesesem în liceu. În mijlocul camerei se aflau șapte cutii de carton, lipite cu bandă. Pe una scria: „Ana — acte și caiete”.

Lângă geam apăruse bicicleta medicinală a tatei.

— Ne trebuie spațiul, a zis el din hol. Și trebuie să vorbim.

Tonul lui mi-a înghețat stomacul. La treizeci și șase de ani, cu un soț și o fetiță de opt ani, m-am simțit iar ca atunci când aduceam un patru la matematică.

Am coborât în bucătărie. Mama pusese ciorbă în farfurii, dar nimeni nu s-a atins de ea. Ceasul vechi ticăia prea tare.

— Vrem să vii mai rar, a spus tata. Nu în fiecare sfârșit de săptămână. Nu de fiecare dată când te cerți cu Radu.

— Poftim?

— Ana, nu te alungăm, a intervenit mama. Dar suntem pensionari. Vrem și noi liniște.

Am râs scurt. Urât.

— Liniște de propria fiică?

Mama și-a frecat degetele, cum făcea când era neliniștită.

— Uneori vii vineri seara cu Ilinca, cu sacoșe de rufe, și pleci duminică după ce îți pun mâncare pentru o săptămână. Tu dormi, eu gătesc, spăl, stau cu fata. Tatăl tău îți mai dă bani pentru întreținere, deși pensiile noastre abia ajung.

M-am înroșit.

— Nu v-am cerut niciodată!

— Nu cu gura, a spus tata. Dar plângi și spui că Radu n-a încasat salariul. Ce să facem? Să ne uităm la tine?

Asta m-a lovit mai rău decât dacă ar fi țipat. Radu lucra la o firmă de construcții și rămăsese două luni fără bani. Eu aveam rate, serviciu la farmacie și o căsnicie care scârțâia. Când nu mai puteam, luam copilul și veneam „acasă”. Credeam că lor le place.

— Mihai știe? am întrebat.

Mama a coborât ochii.

Fratele meu știa. Ba chiar îi ajutase să demonteze patul.

L-am sunat imediat.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că faci scandal din orice, Ana. Tata a ajuns la urgențe luna trecută cu tensiunea douăzeci. Tu erai aici, certată cu Radu, și nici n-ai observat că nu se simțea bine.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— N-a zis nimeni nimic.

— Fiindcă totul era despre tine.

Am închis. Nu pentru că mințea, ci pentru că avea dreptate.

Totuși, durerea nu s-a micșorat. M-am ridicat și am început să trag cutiile spre ușă.

— Luați-vă liniștea! am izbucnit. Promit că nu vă mai deranjez.

Mama m-a prins de braț.

— Nu asta spunem. Vrem să vii la cafea, la masă, de sărbători. Dar nu să fugi aici de fiecare dată când viața ta devine grea. Casa asta nu mai poate repara tot.

— Pentru mine a fost mereu acasă.

— Știu, a șoptit ea. Dar și noi am obosit să fim părinți de serviciu.

Tata s-a dus în dormitor și s-a întors cu cheia de rezervă pe care i-o dădusem după ce mă mutasem. A pus-o pe masă.

— Păstreaz-o, a zis. Numai sună înainte să vii.

Atât. O propoziție simplă, dar în ea s-a închis copilăria mea.

Am urcat iar în cameră și am desfăcut o cutie. Deasupra era ursul meu de pluș, cu o ureche cusută de mama. Sub el, fotografii, diplome și primul bilet primit de la Radu. Nu aruncaseră nimic. Îmi strânseseră viața cu grijă, iar eu văzusem doar respingere.

Am încărcat cutiile în mașină. Mama mi-a strecurat o caserolă în portbagaj, din reflex.

— Asta e ultima, i-am spus, încercând să zâmbesc.

A început să plângă.

Am îmbrățișat-o, apoi l-am sunat pe Radu și i-am spus că mă întorc acasă. La casa noastră, cu rate, tăceri și probleme care nu puteau fi lăsate la poarta părinților mei.

Poate părinții încetează, la un moment dat, să fie adăpost și devin doar oameni care au nevoie să respire. Dar cum înveți să nu te simți abandonat când cei care te-au crescut îți cer, pentru prima dată, să stai pe propriile picioare?