Soțul meu mi-a cerut jumătate din cheltuielile casei, deși câștiga dublu. Atunci i-am spus cât îl costă jumătate din munca mea

— De luna viitoare pui și tu trei mii de lei în casă. Fix cât pun eu. Mi se pare corect.

Radu a împins foaia spre mine, printre farfuriile de la cină. Avea scrise pe ea rata, întreținerea, grădinița, mâncarea și benzina. La final, trăsese o linie groasă: șase mii de lei.

Am rămas cu furculița în aer.

— Eu câștig patru mii două sute. Tu câștigi aproape nouă mii.

— Și? Locuim amândoi aici. Mâncăm amândoi. Egalitate nu înseamnă doar când îți convine, Ana.

M-a durut mai ales tonul. De parcă eram o colegă de apartament care întârzia cu chiria, nu femeia care îi crescuse doi copii și care se trezea în fiecare dimineață la șase.

Eu îi pregăteam pe Mara și pe Andrei, duceam copilul mic la grădiniță, puneam rufe la spălat înainte să plec la serviciu, cumpăram ce lipsea și găteam seara. Radu ducea gunoiul și, uneori, îi făcea baie lui Andrei. Spunea mereu că el are un serviciu mai solicitant.

— Bine, i-am zis. Trei mii. Dar de mâine împărțim egal și restul.

A râs scurt.

— Ce rest?

Atunci am înțeles că nici măcar nu vedea.

A doua zi nu i-am mai călcat cămașa. Am pregătit doar pachetul meu și am dus-o pe Mara la școală, fiind rândul meu conform tabelului făcut în seara aceea. Radu trebuia să-l îmbrace pe Andrei și să-l lase la grădiniță.

La opt fără zece m-a sunat furios.

— Unde sunt pantalonii lui curați?

— În uscător.

— Și de ce nu i-ai scos?

— Pentru că tu ai avut rufele ieri.

A închis fără să răspundă.

În prima săptămână, bucătăria a început să miroasă a farfurii uitate. Radu susținea că eu folosisem mai multe vase. Eu refuzam să strâng șosetele lăsate de el lângă canapea. Frigiderul rămânea gol fiindcă fiecare credea că celălalt cumpără lapte. Într-o seară, copiii au mâncat pâine cu zacuscă, iar noi ne-am certat în șoaptă ca să nu ne audă.

— Ai vrut dreptate, i-am spus. Asta e.

— Nu, tu vrei să mă pedepsești.

— Vreau să vezi ce făceam!

— Și eu muncesc, Ana!

— Dar eu ce fac? Mă joc de-a serviciul opt ore și după aia vin acasă să mă odihnesc spălând toaleta?

A lovit blatul cu palma. Mara a apărut în ușă, desculță, strângându-și pijamaua la piept.

— Vă despărțiți?

N-am știut ce să-i răspund. Radu și-a retras mâna de pe blat și s-a uitat în jos.

Luna aceea am pus cei trei mii de lei, dar am rămas cu puțin peste o mie. Din ei trebuia să plătesc telefonul, transportul și medicamentele mamei. Când Andrei a făcut febră, Radu mi-a spus că nu poate lipsi de la o ședință. Am lipsit eu și mi s-au tăiat bani din salariu.

— Tot trei mii pun luna viitoare? l-am întrebat seara.

— Asta am stabilit.

În clipa aceea mi s-a făcut frică. Nu de bani. De omul rece în care se transforma și de răceala care creștea și în mine.

Am început să caut o femeie pentru curățenie și o persoană care să ia copiii. Costul trecea de două mii cinci sute de lei pe lună. I-am pus ofertele în față.

— Jumătatea ta este o mie două sute cincizeci. Separat de cheltuielile casei.

— E absurd.

— De ce? Munca există doar dacă o face altă femeie și cere bani?

N-a răspuns.

Ruptura adevărată a venit într-o joi. Amândoi credeam că celălalt o ia pe Mara de la cursul de desen. Învățătoarea m-a sunat la șapte. Fetița stătea singură pe un scaun, cu ghiozdanul în brațe și ochii umflați de plâns.

În mașină, Mara n-a spus nimic. Acasă, a scos din ghiozdan un desen. Eram noi patru, fiecare într-un colț, despărțiți de linii negre.

Radu s-a așezat pe podea și a început să plângă. Nu-l mai văzusem plângând de când murise tatăl lui.

— Ce facem noi aici, Ana? a șoptit.

Pentru prima dată după multe săptămâni, n-am încercat să câștig disputa. M-am așezat lângă el.

Am refăcut bugetul. Nu jumătate-jumătate, ci proporțional cu veniturile. Am împărțit și treburile după timp, program și putere, nu cu rigla. Uneori gătesc eu și spală el. Alteori comandăm ceva și lăsăm rufele pentru dimineață. Nu e mereu perfect. Ne mai certăm, că suntem oameni.

Dar am înțeles că dreptatea într-o familie nu înseamnă să doară egal. Înseamnă ca niciunul să nu rămână singur sub povară.

Oare câte căsnicii se rup fiindcă unul numără doar banii, iar celălalt oboseala? Și voi cum ați fi împărțit viața noastră?