Sora mea însărcinată mi-a cerut apartamentul moștenit, iar mama mi-a spus că nu mai sunt fiica ei dacă refuz

— Spune-i tu, mamă, că văd că pe mine nu mă aude!

Ioana s-a ridicat brusc de la masa din bucătăria mea, cu o mână pe burtă și cealaltă strânsă în jurul unei căni. Era însărcinată în patru luni. Obrajii îi ardeau, iar ochii îi erau umezi, dar nu de bucurie. Mama stătea lângă frigider, cu geanta încă pe umăr, de parcă venise pregătită să plece imediat după ce mă convingea.

— Nu am ce să aud, am spus. Apartamentul nu se schimbă. Nu merg la notar. Nu semnez nimic.

Ioana a trântit cana în chiuvetă. S-a spart, iar o bucată albă a sărit pe gresie, aproape de piciorul meu.

— Ești bolnavă după avere, Mara! Asta ești!

Cu douăzeci de minute înainte, o îmbrățișasem și plânsesem când îmi spusese că voi fi mătușă. Scotocisem prin dulap după cafeaua fără cofeină cumpărată special pentru ea. Nu bănuiam că vestea copilului venea la pachet cu un plan deja discutat, măsurat și aprobat de mama.

Eu locuiam într-un apartament cu trei camere din Ploiești, primit de la bunica Ileana. Ioana și soțul ei, Radu, aveau un apartament cu două camere la marginea orașului, cumpărat prin credit. Mai aveau de plătit aproape douăzeci de ani.

Propunerea lor era, după cum spusese mama, „simplă și omenească”: eu să mă mut în apartamentul lor, să preiau ratele, iar ei să vină în al meu. Definitiv. Pentru că urma să se nască un copil și copilul avea nevoie de cameră separată.

— Tu ești singură, a zis mama. Ce faci cu trei camere? Te plimbi dintr-una în alta?

Tonul ei m-a durut mai tare decât întrebarea. Divorțasem de Sorin cu doi ani înainte, după ce descoperisem că făcuse datorii pe numele meu și cheltuise economiile noastre la jocuri. Încă plăteam un împrumut luat ca să acopăr o parte din nenorocirea lăsată de el. Apartamentul bunicii era singurul loc în care puteam dormi fără să mă întreb dacă voi fi dată afară luna următoare.

— Nu e vorba despre câte camere folosesc, am spus. Este casa mea.

— Casa ta? a repetat Ioana. Bunica era și bunica mea.

Aici era rana veche.

În ultimii trei ani din viața bunicii, eu îi făcusem cumpărăturile, îi schimbasem pansamentele și dormisem pe un fotoliu lângă patul ei când nu mai putea merge singură la baie. Ioana venea rar. Avea serviciu, avea nuntă de pregătit, avea mereu ceva. Nu am judecat-o atunci. Sau poate am judecat-o puțin, în tăcere.

Bunica hotărâse singură să-mi lase apartamentul. Mamei îi dăduse economiile, iar Ioanei bijuteriile și cincisprezece mii de lei pentru avansul locuinței. Nimeni nu fusese lăsat cu mâna goală.

După înmormântare, Ioana spusese că acceptă alegerea bunicii. Acum mă privea ca și cum eu îi furasem ceva.

— Dacă bunica știa că voi avea un copil, nu făcea așa, a murmurat ea.

— Nu o băga pe bunica în asta.

— De ce? Pentru că știi că mi-ar fi dat dreptate?

Mama a venit spre mine și mi-a prins mâna. La început blând, apoi tot mai tare.

— Mara, fii și tu generoasă o dată. Sora ta are familie. Tu ai un salariu bun, te descurci.

Am început să râd, dar era un râs urât, aproape de plâns. Lucram la contabilitate pentru o firmă de distribuție și câștigam puțin peste patru mii de lei. După rata împrumutului, întreținere, medicamente și facturi, îmi rămâneau bani calculați până la ultimul bon.

— Mamă, tu știi cât câștig. Cum să preiau și creditul lor?

— Mai faci economie.

— De la ce? De la mâncare?

Ioana și-a tras scaunul, zgâriind gresia.

— Radu a spus că putem plăti noi ratele încă un an.

— Și după un an?

A tăcut.

Atunci am înțeles că nu voiau doar mai mult spațiu. Voiau siguranța mea. Apartamentul fără datorii, aproape de centru, renovat din banii pe care îi strânsesem înainte de divorț. Iar mie îmi lăsau creditul lor și promisiunea că „ne înțelegem noi”.

— Nu, am spus din nou.

Ioana s-a apropiat atât de mult, încât îi simțeam parfumul. M-a împins cu palma în umăr.

— Nici pentru nepotul tău?

— Nu mă împinge.

— Îți pasă numai de tine!

M-a împins iar. Am făcut un pas în spate și m-am lovit de masă. Mama nu a oprit-o. În schimb, s-a uitat la mine cu o răceală pe care nu i-o mai văzusem.

— Dacă pățește ceva copilul din cauza supărării, să știi că e pe conștiința ta.

Am rămas fără aer.

— Ieșiți din casa mea.

Mama și-a dus mâna la piept.

— Ne dai afară?

— Da. Acum.

Ioana a început să plângă zgomotos. Mama a luat-o de braț și, înainte să iasă, s-a întors spre mine.

— Să nu ne cauți când o să-ți dai seama că niște pereți nu te țin în brațe.

După ce au plecat, am strâns cioburile în genunchi. Îmi tremurau mâinile. Pe masă rămăsese ecografia Ioanei. Un copil mic, abia conturat, prins fără vină în mizeria noastră.

În seara aceea, Radu mi-a trimis un mesaj. Mi-a scris că sunt lipsită de suflet și că un om singur nu are nevoie de atâta spațiu. A doua zi, mama a sunat rudele. Mătușa Doina mi-a spus că familia cere sacrificii. Unchiul Nicu mi-a sugerat să le dau măcar apartamentul în chirie, „la un preț simbolic”. Nimeni nu m-a întrebat ce se întâmplă cu mine.

Trei zile mai târziu, am aflat de la administratoare că Ioana venise cu un agent imobiliar și întrebase cât valorează apartamentele din bloc. Atunci mi s-a făcut frică. Am schimbat butucul de la ușă, fiindcă mama avea o cheie. Am pus actele într-o casetă la bancă și am vorbit cu un notar.

Când mama a descoperit că nu-i mai intră cheia, a bătut în ușă până au ieșit vecinii.

— Ți-ai încuiat mama afară! striga ea.

Am stat lipită de perete, fără să deschid. Plângeam în tăcere și mă simțeam de parcă aveam din nou doisprezece ani, când orice ceartă se termina cu mine cerând iertare, chiar dacă nu știam pentru ce.

Au trecut aproape trei luni. Ioana nu mi-a mai răspuns. Am aflat de la o verișoară că va avea o fetiță. Mama mi-a trimis o singură fotografie cu burtica ei și mesajul: „Mai ai timp să repari ce ai stricat.”

N-am schimbat apartamentul. N-am mers la notar. În fiecare lună îmi plătesc datoria, facturile și pun câte o sută de lei deoparte. Uneori intru în camera goală și mă întreb dacă liniștea asta chiar merită prețul.

Mi-am apărat casa, dar poate mi-am pierdut familia. Voi ce ați fi ales în locul meu: siguranța voastră sau pacea cumpărată prin renunțare?