Nora mea mi-a smuls nepoata din brațe și mi-a spus: „Nu ești familia ei. Ești doar ajutorul nostru când avem nevoie”

— Las-o jos! Acum! Ce i-ai făcut?

Cătălina a intrat în sufragerie cu fața albă și ochii mari. A trântit ușa de perete, apoi a venit direct spre mine și mi-a smuls-o pe Ilinca din brațe. Fetița a început să plângă, speriată mai mult de țipăt decât de orice altceva.

— Nu i-am făcut nimic, am spus. S-a lovit la genunchi în curte. Am spălat-o și i-am pus un plasture.

— Tu nu ai voie să hotărăști nimic pentru copilul meu!

În spatele ei, fiul meu, Andrei, stătea nemișcat. Cu privirea în podea. Atunci am înțeles că nu veniseră să afle ce se întâmplase. Veniseră să mă judece.

Ilinca este singura mea nepoată. Când s-a născut, am stat pe holul maternității cu soțul meu, Ion, aproape cinci ore. Aveam la mine o păturică albă, croșetată de mine, și o iconiță mică. Cătălina nu ne-a lăsat să intrăm.

„Are nevoie de liniște”, ne-a transmis Andrei.

Am înțeles. Sau m-am prefăcut că înțeleg.

În primii ani, fiecare vizită trebuia stabilită cu multe zile înainte. Nu aveam voie să venim neanunțați, nici măcar de ziua Ilincăi. Cadourile erau verificate. Dulciurile, interzise. Hainele trebuiau cumpărate doar după indicațiile Cătălinei.

Odată i-am luat Ilincăi o rochiță populară de la un târg din Sibiu. Cătălina a pus-o deoparte fără să-i dea măcar ambalajul jos.

— Noi nu o îmbrăcăm așa, mi-a spus. Nu vrem să-i impunem lucruri învechite.

M-a durut, dar am tăcut. Ce puteam să fac? Dacă răspundeam, riscam să nu-mi mai văd nepoata deloc.

Ion suferea și el, numai că altfel. Se ducea în balcon și fuma, deși se lăsase de ani buni.

— Andrei nu mai e băiatul nostru, spunea încet. Parcă îi e frică să ne privească.

Eu îl apăram. Ziceam că e prins între noi și soția lui. Că are rate, serviciu, copil. Că nu trebuie să-l împingem să aleagă.

Adevărul era că alesese deja.

Când Ilinca a împlinit șase ani, Cătălina m-a sunat într-o marți dimineață. Avea o ședință importantă la serviciu, femeia care stătea de obicei cu fetița se îmbolnăvise, iar Andrei trebuia să plece la Brașov.

— Poți s-o ții până vineri? m-a întrebat. Dar te rog să respecți programul. Tot programul.

Am spus da înainte să termine.

Mi-a trimis apoi un mesaj lung: orele de masă, cantitățile, timpul permis la desene, ora de culcare, ce povești să nu-i citesc, ce cuvinte să evit. Ilinca nu avea voie să mănânce zahăr, să doarmă la prânz sau să se uite în telefonul nostru.

Am respectat aproape tot.

În prima seară, Ilinca a stat în bucătărie și m-a urmărit cum frământam aluat pentru plăcinte cu brânză.

— Bunico, pot și eu?

Era prima dată când îmi spunea așa fără să fie îndemnată.

I-am pus un șorț vechi și i-am dat o bucată de aluat. A făcut o plăcintă strâmbă, groasă într-o parte și aproape transparentă în cealaltă. Ion a mâncat-o pe toată și a declarat că este cea mai bună din județ.

Ilinca a râs atât de tare, încât i-au dat lacrimile.

În seara aceea a adormit între noi, după ce i-am citit „Capra cu trei iezi”. Cătălina spusese clar să evit poveștile care pot speria copilul. Ilinca însă găsise cartea în bibliotecă și mă rugase de trei ori.

— Mama zice că poveștile astea sunt urâte, mi-a șoptit. Dar mie îmi plac.

A doua zi, Ion a învățat-o să meargă pe bicicletă în curte. A ținut-o de șa până l-au durut șalele. Când a reușit singură câțiva metri, a strigat:

— Bunicule, uită-te la mine!

Ion s-a întors cu spatele, prefăcându-se că verifică poarta. Plângea.

Trei zile am fost, în sfârșit, bunici. Nu supraveghetori. Nu oameni chemați doar când se strică planurile. Bunici.

Necazul a început vineri, cu puțin înainte să vină părinții ei. Ilinca alerga după o pisică și s-a împiedicat de marginea aleii. Și-a julit genunchiul. Nimic grav, dar a țipat de spaimă.

Am luat-o în brațe, am spălat rana și i-am pus un plasture cu flori. Ca s-o liniștesc, i-am dat jumătate de plăcintă rămasă din ziua întâi.

Exact atunci au intrat Cătălina și Andrei.

Cătălina a văzut plasturele, firimiturile și bicicleta sprijinită de gard. A început să pună întrebări una după alta. De ce mersese fără cască? De ce mâncase plăcintă? De ce îi citisem povestea aceea? Ilinca, speriată, i-a spus tot.

— Ai încălcat fiecare regulă, a zis Cătălina.

— Nu fiecare. Și copilul a fost fericit.

— Nu tu decizi ce înseamnă bine pentru ea!

— Sunt bunica ei, Cătălina. Nu sunt o străină.

Atunci s-a apropiat atât de mult, încât i-am simțit respirația.

— Ba exact asta nu înțelegi. Nu ești parte din familia noastră. Familia suntem eu, Andrei și Ilinca. Tu ești ajutorul la care apelăm când avem nevoie. Atât.

Ion a izbit palma de masă.

— Ieși din casa mea!

Cătălina s-a întors spre el și i-a spus să nu ridice tonul de față cu copilul. Ironia m-a lovit mai rău decât țipetele. Apoi m-a apucat de încheietură când am încercat să o mângâi pe Ilinca. M-a împins înapoi, nu tare, dar suficient cât să mă lovesc de marginea dulapului.

— Să nu o mai atingi!

— Mamă, lasă… a murmurat Andrei.

M-am uitat la el. Așteptam să spună ceva. Să-și amintească măcar o clipă cine sunt. El a luat doar ghiozdanul Ilincăi și l-a dus la mașină.

Fetița plângea și întindea mâinile spre mine.

— Bunico, eu vreau să mai stau!

Cătălina a tras-o după ea. Poarta s-a închis, iar vocea Ilincăi s-a auzit până când mașina a cotit la capătul străzii.

De atunci au trecut patru luni. Andrei îmi răspunde rar și numai prin mesaje. Spune că Ilinca este bine, dar că trebuie „să se liniștească lucrurile”. De ziua ei am lăsat cadoul la ușă. A doua zi l-am găsit tot acolo, ud de ploaie.

Ion nu mai vorbește despre nepoata noastră. Păstrează bicicleta în magazie și, din când în când, șterge praful de pe ea. Eu încă am pe frigider plăcinta strâmbă desenată de Ilinca pe o foaie. Sub ea scrie cu litere mari: „LA BUNICI”.

Mă întreb dacă tăcerea mea o protejează sau doar o învață că am renunțat la ea. Voi ce ați face în locul meu: ați continua să luptați pentru nepoată sau ați respecta distanța impusă de părinții ei?