Într-o sâmbătă dimineață, mi-am găsit cumnata dormind în patul meu. Atunci i-am spus soțului că nu mai pot trăi ca o musafiră în propria casă

— Ce caută Adriana în patul nostru?

Am rămas în ușa dormitorului cu sacoșele de la piață tăindu-mi degetele. Cumnata mea dormea sub plapuma pe care o schimbasem cu o seară înainte. Pe noptieră erau cana ei de cafea, telefonul și un șervețel mototolit.

Radu a ieșit din baie, ștergându-și mâinile de pantaloni.

— A durut-o spatele pe canapea. Las-o să se odihnească.

— În patul nostru?

— Irina, te rog. A trecut printr-un divorț. Chiar acum vrei să facem scandal?

Așa ajunsesem eu omul rău.

Adriana venise prima dată într-o vineri seara, cu două genți și ochii umflați. Soțul ei o dăduse afară din apartamentul cumpărat pe numele părinților lui. În timpul săptămânii dormea la o colegă din București, aproape de serviciu, dar în weekend colega își aducea copiii acasă. Radu i-a spus imediat că la noi va avea mereu un loc.

Și eu am fost de acord. Cum să n-o primesc? Am făcut ciorbă, i-am pus prosoape curate și am stat lângă ea până după miezul nopții, ascultând-o cum povestea că fostul soț îi controla banii.

Doar că „două-trei weekenduri” s-au făcut cinci luni.

Adriana venea vinerea înaintea mea și pleca luni dimineața. Își lăsa hainele în mașina de spălat, cosmeticele în baie și actele pe masa din bucătărie. Schimba canalul când mă uitam la ceva, fuma la geam și îl trimitea pe Radu după cumpărături.

— Frățioare, ia-mi și mie niște țigări. Și apă minerală, că asta de la robinet are gust ciudat.

Eu plăteam jumătate din rate, facturile și mâncarea. Tot eu strângeam după ea.

Într-o duminică voiam să dorm mai mult. La opt, Adriana vorbea la telefon pe difuzor. La nouă prăjea chiftele. La zece venise o prietenă de-a ei, fără să mă întrebe nimeni.

Am început să stau mai mult pe la mama. Îmi era rușine să spun de ce. Aveam casă, dar fugeam din ea.

După ce am găsit-o în patul nostru, am pus sacoșele jos și am tras plapuma de pe ea.

Adriana s-a ridicat speriată.

— Ești nebună? Ce ai?

— Am să te rog să ieși din dormitorul meu.

Radu m-a prins de cot.

— Ajunge!

M-am smucit și am început să plâng. Nu frumos, nu discret. Plângeam cu sughițuri, de parcă se rupsese ceva ținut prea mult sub presiune.

— Eu când mai contez? am strigat. Când mă întrebi și pe mine cine doarme în patul nostru? Cine intră în casă? Cât mai pot?

Adriana și-a îndesat lucrurile în geantă.

— Stai liniștită, nu-ți mai calc în palat.

A trântit ușa, iar Radu s-a întors spre mine cu o privire pe care n-o uit.

— E sora mea. N-are pe nimeni.

— Mă are pe mine, am spus. Dar eu nu mai am pe nimeni. Nici măcar pe tine.

Două zile aproape că nu ne-am vorbit. El dormea pe canapea, eu număram banii pentru rată și mă întrebam dacă ne permitem să ne despărțim. Sună urât, dar asta mi-a trecut prin minte. Uneori nici nu mai știi dacă rămâi din iubire sau fiindcă ai credit pe douăzeci și cinci de ani.

Marți seara, Radu a intrat în bucătărie și a pus telefonul pe masă.

— Am vorbit cu Adriana. S-a supărat, dar… ai dreptate. Am vrut s-o salvez și te-am împins pe tine afară din propria viață.

Nu l-am iertat pe loc. Nici nu puteam. Dar l-am lăsat să se așeze lângă mine.

Am stabilit împreună reguli. Adriana putea veni două weekenduri pe lună, doar dacă ne anunța din timp. Dormea în sufragerie, nu aducea musafiri și contribuia la mâncare. Între timp, Radu urma s-o ajute să găsească o garsonieră și să plătească garanția, fără să luăm bani din bugetul comun pe ascuns.

Prima vizită după ceartă a fost stânjenitoare. Adriana abia m-a salutat. Totuși, duminică și-a strâns cana și a împăturit pătura. La plecare a murmurat:

— Poate am întins prea mult coarda.

N-am devenit cele mai bune prietene. Dar am început iar să mă simt acasă.

Oare a fost greșit să cer liniște când ea trecea printr-o nenorocire? Sau ajutorul oferit altora nu ar trebui să ne coste tocmai familia pe care încercăm s-o protejăm?