Am trecut în certificatul fiului meu numele bunelului care m-a crescut, iar soțul mi-a spus că ne-am distrus familia

— Ilie? Ai scris Ilie în certificat?

Radu ținea hârtia cu ambele mâini, de parcă ar fi fost o sentință. Eram abia întoarsă de la Starea Civilă, cu operația încă dureroasă și cu băiețelul nostru dormind în pătuțul împrumutat de la verișoara mea.

— Da, am spus. Îl cheamă Ilie.

A izbit certificatul de masă.

— M-ai făcut de râs! Pe mine nici nu m-ai întrebat!

Adevărul era că îl întrebasem. Luni întregi. Numai că el nu mă ascultase niciodată.

Totul începuse în luna a opta de sarcină, când medicul de la maternitatea de stat ne confirmase că vom avea un băiat. Soacra mea, Doina, hotărâse deja că numele lui va fi Gheorghe, după tatăl ei. Comandase un șervet brodat, cumpărase o icoană și îi spusese preotului din sat că „vine încă un Gheorghe în neam”.

Eu voiam să-l cheme Ilie, după bunelul meu. El mă crescuse după ce tata plecase, iar mama muncea la o croitorie câte zece ore pe zi. Bunelul mă ducea la școală, îmi încălzea soba și își rupea din pensia lui mică pentru caietele mele. Când a murit, eu am fost cea care i-a ținut mâna.

— Radu, pentru mine numele ăsta înseamnă ceva, i-am spus într-o seară.

El își verifica telefonul.

— Și Gheorghe înseamnă ceva pentru mama.

— Dar copilul este al nostru, nu al mamei tale.

Atunci s-a uitat la mine cu o răceală pe care n-o mai văzusem.

— Așa se face la noi în familie. Nu transforma un nume într-o tragedie.

Duminica următoare, la masă, Doina a pus șervetul brodat lângă farfuria mea. Cu litere albastre scria „Gheorghe”.

— Să-l păstrezi pentru botez, mi-a zis.

— Noi încă nu am ales numele.

A lăsat lingura jos.

— Femeia aduce copilul, dar numele îl pune familia bărbatului.

M-am uitat la Radu. A tăcut. Ba chiar a încuviințat ușor din cap.

Acolo am simțit că nu mai eram soția lui. Eram doar femeia care le purta copilul.

După câteva zile mi s-a făcut rău. Aveam tensiunea mare și simțeam că nu pot respira. Radu era plecat cu serviciul, iar Doina mi-a spus la telefon să nu mă mai agit „din prostii”. Am chemat singură salvarea.

Am născut prematur, prin cezariană. Băiatul a stat două zile sub supraveghere. Radu a venit speriat la spital, m-a sărutat pe frunte și, pentru câteva ore, am crezut că toate certurile se terminaseră.

Apoi Doina a intrat în salon și a spus tare:

— Unde e Gheorghiță al nostru?

Nici măcar nu m-a întrebat cum mă simt.

La externare, Radu trebuia să meargă cu mine pentru declararea copilului. În dimineața aceea mi-a spus că nu poate lipsi de la muncă. Aveam rate, facturi și cheltuieli cu medicamentele, așa că n-am insistat. Mi-a lăsat actele pe masă și mi-a zis doar:

— Știi ce ai de făcut.

Am mers singură. La ghișeu, doamna m-a întrebat numele copilului. Mi s-au înmuiat genunchii. Am văzut în minte soba bunelului, palmele lui crăpate și felul în care îmi spunea că omul trebuie să rămână drept chiar și când îi tremură picioarele.

— Ilie, am răspuns.

Când Radu a văzut certificatul, a sunat-o imediat pe mama lui. Doina plângea atât de tare, încât o auzeam din celălalt capăt al camerei.

— Pentru mine copilul ăsta nu există! a strigat ea. Să nu veniți la mine!

Radu s-a întors spre mine.

— Ești mulțumită? Ai distrus tot.

— Nu eu am distrus, am șoptit. Voi ați decis totul fără mine.

De atunci doarme pe canapea și îmi vorbește numai despre lapte, scutece și facturi. Eu dorm lângă pătuț, cu Ilie la câțiva pași. Uneori mă uit la el și mă simt puternică. Alteori mă apucă vinovăția, fiindcă știu că și Radu avea dreptul să participe la alegere.

Dar când ar fi trebuit să cedez? După prima umilință, după a zecea sau după ce nu mai rămânea nimic din mine?

Am greșit că am ales singură numele sau, după luni în care nimeni nu m-a ascultat, a fost singura limită pe care mai puteam s-o pun?