La trei zile după nuntă, soțul meu a aflat că părinții mei nu plătiseră nimic: „Cu ce familie m-am însurat, Ana?”

— Ana, omul ăsta spune că mai avem de plătit treizeci și opt de mii de lei. Treizeci și opt! Ce înseamnă asta?

Radu stătea în mijlocul bucătăriei, încă bronzat după cele patru zile petrecute la Eforie, cu telefonul strâns în palmă. Pe masă erau două cești de cafea și cutia cu prăjituri rămasă de la nuntă. Nici nu apucasem să desfacem toate darurile.

Am simțit cum mi se răcesc mâinile.

— Tata a spus că achită restaurantul luni.

— E miercuri. Și nu e doar restaurantul. M-a sunat și fotograful. Formația mai are de primit opt mii. Florăreasa îl caută pe socrul meu de două zile.

A rostit „socrul meu” de parcă vorbea despre un străin care ne spărsese casa.

L-am sunat imediat pe tata. Nu mi-a răspuns. Mama mi-a respins apelul, apoi mi-a trimis un mesaj: „Vorbim diseară, să nu te agiți.”

Să nu mă agit.

Cu trei luni înainte, când eu și Radu voiam o nuntă mică, tata lovise masa cu palma.

— Un singur copil am. Nu mă fac de râs în fața neamurilor. Eu plătesc restaurantul și muzica. Voi să vă păstrați banii pentru apartament.

Radu îl întrebase de două ori dacă este sigur. Tata se supărase.

— Ce, mă crezi sărac lipit? Când dau un cuvânt, îl țin.

Noi plătiserăm avansurile din economiile noastre. Aproape douăzeci de mii de lei. Restul trebuia acoperit de părinții mei după nuntă. Pe baza promisiunii lor, acceptaserăm un meniu mai scump, aranjamentele alese de mama și încă treizeci de invitați din partea lor.

În seara aceea ne-am dus la ai mei, în Ploiești. Tata stătea în curte și repara o clanță care nu avea nimic. Mama ne-a pus ciorbă pe masă, de parcă veniserăm într-o duminică obișnuită.

— Unde sunt banii? a întrebat Radu.

Mama a scăpat polonicul în oală.

Tata n-a ridicat privirea.

— Se rezolvă.

— Când?

— Am zis că se rezolvă.

Atunci am început să țip. Nu sunt mândră, dar am țipat până mi s-a rupt vocea.

— Din ce se rezolvă, tată? Restaurantul mă sună pe mine! De ce nu mi-ai spus înainte de nuntă?

Mama și-a frământat șorțul între degete.

— Am crezut că vindem terenul de la bunica.

Am aflat totul în bucăți. Cumpărătorul renunțase cu două săptămâni înainte de nuntă. Tata luase marfă pe datorie pentru micul lui magazin de materiale, convins că va recupera banii. Nu recuperase. Mai avea și trei rate restante la bancă.

Știuseră că nu pot plăti. Totuși, tăcuseră.

— Ați stat la masă, ați primit felicitări și ați lăsat lumea să creadă că totul e achitat, a spus Radu. Ne-ați lăsat pe noi cu datoria.

— Nu te-am întrebat pe tine cum să-mi mărit fata, i-a răspuns tata.

Radu s-a ridicat atât de repede încât scaunul a căzut.

— Nu ați mărit-o. Eu m-am căsătorit cu ea. Și acum plătim pentru orgoliul dumneavoastră.

Pe drumul spre casă n-am vorbit. La un semafor, Radu a lovit volanul cu podul palmei.

— Ai știut?

Întrebarea aceea m-a durut mai tare decât datoria.

— Cum poți să mă întrebi așa ceva?

— Pentru că mama ta ți-a spus mereu tot. Pentru că ai insistat să invităm rude pe care nici nu le cunoșteam. Pentru că eu acum nu mai știu ce să cred.

În noaptea aceea a dormit pe canapea. Eu am stat în baie, pe capacul toaletei, și am calculat. Darurile acopereau o parte. Dacă renunțam la avansul pentru apartament și luam un credit de nevoi personale, puteam închide datoriile. Numai că rata ne-ar fi mâncat aproape jumătate din venitul meu.

Următoarele săptămâni ne-au schimbat. Radu verifica fiecare bon. Se supăra dacă luam mâncare comandată. Eu lucram suplimentar la cabinetul stomatologic și ajungeam acasă după nouă. Ne certam pentru benzină, pentru facturi, pentru cine trebuia să vorbească iar cu restaurantul.

Într-o seară, mi-a spus:

— Nici n-am început bine căsnicia și deja reparăm minciunile părinților tăi.

— Sunt și eu victima lor, Radu.

— Da, dar eu sunt singurul care n-are voie să fie supărat. Dacă spun ceva, plângi. Dacă tac, spui că m-am răcit.

Avea dreptate și asta mă înfuria cel mai tare.

Nu le-am vorbit părinților mei aproape o lună. Mama lăsa sacoșe cu mâncare la ușă. Sarmale, borcane cu zacuscă, câte o bancnotă de o sută de lei ascunsă sub capac. Le puneam înapoi în sacoșă și plângeam după ce închideam ușa.

Tata nu suna deloc.

Apoi mama a ajuns la spital cu tensiunea foarte mare. M-a anunțat mătușa mea, Doina. Când am intrat în salon, mama părea mică sub pătura albă. Tata stătea lângă geam, cu aceeași cămașă purtată la nuntă, numai că acum îi atârna pe umeri.

— N-am venit pentru bani, am spus.

— Nici eu n-am vrut să vă fac rău, a răspuns el.

Pentru prima dată nu vorbea tare.

Mi-a spus că îi fusese rușine. Că în satul lui, un tată care nu poate face nunta fetei era privit ca un om terminat. Că în fiecare dimineață se trezea convins că va găsi o soluție până seara. Iar seara îi era și mai rușine să recunoască.

— Mai bine mă înjurai înainte de nuntă, i-am spus. Mai bine făceam cununia și mâncam zece oameni la o masă. Dar măcar aveam încredere în tine.

Tata a început să plângă fără zgomot. Nu-l mai văzusem plângând de la înmormântarea bunicului.

Radu a venit mai târziu. A rămas pe hol la început, apoi a intrat și a pus pe noptieră o sticlă cu apă. Tata s-a ridicat cu greu.

— Am greșit față de voi. O să vând duba și vă dau cât pot.

— Nu vreau să rămâneți fără mijlocul de muncă, a spus Radu. Vreau doar să nu ne mai mințiți.

N-am avut o împăcare ca în filme. Radu nu l-a îmbrățișat. Tata nu a găsit cuvinte frumoase. Au stat câteva secunde în tăcere, doi bărbați prea mândri, dar pentru prima dată sinceri.

Am luat creditul. Am negociat cu furnizorii și am plătit în rate. Am renunțat la apartamentul pe care îl visam și am rămas în chiria noastră cu mobila veche și vecinul care găurește pereții duminica. Tata ne trimite lunar câte puțin. Uneori cinci sute de lei, alteori doar două sute. Nu-l mai întreb de ce.

Eu și Radu încă ne mai certăm când banii nu ajung. Uneori îl surprind uitându-se la pozele de la nuntă cu o expresie amară. Alteori râdem de tortul care s-a înclinat și de unchiul Sandu care a dansat desculț. Încercăm să nu lăsăm acea zi să devină doar o factură.

Mi-am iertat părinții, dar nu am uitat. Poate iertarea nici nu înseamnă să uiți, ci să alegi oamenii chiar și după ce te-au dezamăgit.

Voi ce ați fi făcut în locul meu: ați fi rupt legătura cu părinții sau ați fi încercat să reparați familia, odată cu datoriile?