Soacra mea ne-a cerut să vindem apartamentul ca să-i plătim datoriile, iar soțul meu era gata să accepte

— Ori vindeți apartamentul, ori mă primiți aici. Altă soluție nu mai am.

Soacra mea, Mariana, stătea în mijlocul sufrageriei cu geanta strânsă la piept și vorbea de parcă ne cerea să mutăm o masă, nu să renunțăm la casa pentru care plătisem nouă ani de rate.

Soțul meu, Cătălin, privea în podea. Eu țineam în mână o cană cu ceai, dar îmi tremurau atât de tare degetele, încât lingurița lovea marginile întruna. Din camera copiilor se auzea vocea lui Vlad, care îi citea surorii lui mai mici.

— Cum adică să vindem apartamentul? am întrebat.

— Exact cum ai auzit, Daniela. Eu am datorii. Dacă nu plătesc, mă execută.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

Știam de un împrumut. Unul de șapte mii de lei, făcut pentru schimbarea centralei. Cel puțin asta ne spusese. Nu știam despre cardurile de cumpărături, împrumuturile rapide și banii luați de la două vecine și de la o fostă colegă.

Cătălin a ridicat în sfârșit privirea.

— Despre ce sumă vorbim, mamă?

Mariana și-a umezit buzele.

— Cu dobânzi… aproape optzeci de mii.

În cameră s-a făcut liniște. Până și lingurița mea se oprise.

Aveam un apartament cu trei camere în Ploiești, cumpărat prin credit. Nu era lux. Mobila din bucătărie se umflase lângă chiuvetă, balconul nu era terminat, iar în dormitor aveam încă dulapul primit de la părinții mei. Dar era casa noastră. Acolo își făcuseră copiii primii pași. Acolo ne calculam banii în fiecare duminică, să vedem dacă ne ajung până la salariu.

— Cum ai ajuns la suma asta? am întrebat.

— Am avut cheltuieli.

— Ce cheltuieli, mamă? a insistat Cătălin.

Ea a început să le înșire. Un frigider luat în rate. Tratamente. Reparații la casa veche. Bani împrumutați unei verișoare. Apoi a recunoscut că rostogolise datoriile: lua un credit ca să-l acopere pe altul.

— Și acum vreți să mă lăsați pe drumuri? a izbucnit ea. După tot ce am făcut pentru tine, Cătălin?

Acolo l-a lovit. Exact unde știa că doare.

Cătălin fusese crescut doar de ea. Tatăl lui plecase când el avea șase ani. Mariana lucrase la o fabrică de confecții și mai făcea curățenie prin apartamente. El îmi povestise de multe ori cum mama lui venea seara cu mâinile crăpate și îi punea ultima bucată de carne în farfurie.

— Nu te las, mamă, a spus el încet. Găsim noi ceva.

M-am uitat la el.

„Noi” însemna, de fapt, eu, el și copiii noștri.

După ce Mariana a plecat, Cătălin a început să se plimbe prin sufragerie.

— Putem vinde și lua ceva mai mic.

— Suntem patru oameni. Ce să luăm? O garsonieră?

— Nu exagera.

— Nu exagerez. Mai avem și credit. După ce îl închidem, plătim datoriile ei și taxele, cu ce rămânem?

A dat din mână, iritat.

— E mama mea, Daniela.

— Știu cine este. Dar Vlad are doisprezece ani, iar Ilinca șapte. Au nevoie de stabilitate. Noi n-avem economii nici pentru trei luni.

— Tu n-ai înțeles niciodată ce a făcut pentru mine.

Cuvintele acelea m-au durut mai mult decât mă așteptam. Eu fusesem lângă el când rămăsese fără serviciu. Eu plătisem rata din salariul meu de contabilă și făcusem cumpărăturile cu lista la leu. Părinții mei ne dăduseră avansul pentru apartament, după ce vânduseră terenul bunicului.

— Și ce vrei? Să aruncăm tot ce am construit pentru niște credite despre care nici nu ne-a spus?

— Vreau să nu fiu un fiu nerecunoscător!

A dormit pe canapea în noaptea aceea.

Trei zile mai târziu, Mariana a venit cu două valize. Fără să ne anunțe.

— Până vă hotărâți cu apartamentul, stau aici.

Ilinca s-a lipit de mine. Vlad a rămas în ușa camerei lui, cu căștile în mână.

— Unde să stai? am întrebat.

— La copii. Se descurcă ei împreună.

Mi-am imaginat-o pe Mariana instalată în camera Ilincăi, criticând mâncarea, programul copiilor și fiecare ban cheltuit. Mai locuise la noi două săptămâni după o operație. În acele două săptămâni îmi mutase lucrurile prin bucătărie, îi spusese lui Cătălin că „nevasta îl ține din scurt” și o certase pe Ilinca fiindcă plângea.

— Nu poți rămâne, am spus.

Cătălin s-a întors brusc spre mine.

— Daniela…

— Nu. Nu fără să discutăm și nu pe termen nelimitat.

Mariana și-a lăsat valizele jos.

— Asta este casa fiului meu.

— Este casa noastră. Și jumătate din ea a fost plătită cu ajutorul părinților mei.

Fața ei s-a schimbat.

— Deci m-ai ținut mereu de străină.

— Nu eu am venit cu valizele la ușă și cu pretenția să mut copiii din camera lor.

Cătălin a lovit cu palma în masă.

— Gata! Sunteți două femei adulte și vă purtați…

— Nu ne pune pe același plan, i-am spus. Mama ta a ascuns optzeci de mii de lei datorii și acum ne cere casa.

Mariana a început să plângă. Nu zgomotos. Își ștergea ochii și repeta că și-a sacrificat viața pentru fiul ei. Cătălin i-a luat valizele și a dus-o la sora ei, Doina.

Când s-a întors, nu mi-a vorbit.

Următoarele săptămâni au fost groaznice. Mariana îl suna zilnic. Uneori și la miezul nopții. Îi spunea că o doare inima, că nu mai mănâncă, că eu l-am întors împotriva ei. Cătălin devenise absent. Se răstea la copii, apoi își cerea iertare. Odată l-am găsit în mașină, în fața blocului, plângând.

— Dacă pățește ceva, e vina mea, mi-a spus.

M-am așezat lângă el.

— Nu. Datoriile ei nu sunt dovada iubirii tale. Și casa copiilor nu poate fi plata pentru copilăria ta.

A tăcut mult. Apoi a dat din cap, dar parcă încă se lupta cu el însuși.

Am mers împreună la un avocat și la un consultant financiar. Am aflat că Mariana putea negocia plățile și că avea o casă moștenită la sat, nelocuită, pe care refuza s-o vândă fiindcă era „casa părintească”. Cu alte cuvinte, voia să păstreze ce era al ei și să vindem noi ce era al nostru.

Atunci și Cătălin a înțeles.

I-am oferit o sumă lunară pe care ne-o permiteam, cu condiția să ne arate toate actele și să nu mai ia alte împrumuturi. I-am spus clar că nu vindem apartamentul și că nu se mută la noi. O puteam ajuta cu drumuri, cumpărături și discuțiile cu creditorii. Atât.

Mariana a refuzat banii.

— Păstrați-i. Se vede cât valorez pentru voi.

De atunci, relația noastră a rămas rece. La sărbători vine uneori, stă puțin și vorbește doar cu nepoții. Pe mine mă salută fără să mă privească. Cu Cătălin vorbește politicos, ca și cum ar fi un vecin. Iar el suferă. Văd asta de fiecare dată când telefonul lui rămâne tăcut de ziua lui.

Nici noi n-am ieșit nevătămați. Au rămas reproșuri, frici și o fisură pe care încă încercăm s-o reparăm. Dar copiii dorm în camerele lor, rata este plătită, iar casa noastră a rămas a noastră.

Uneori mă întreb dacă am protejat familia sau dacă am rupt una ca s-o salvez pe cealaltă. Voi ce ați fi făcut în locul meu?