Am lipsit de la serbarea fiului meu ca să plătesc datoriile soacrei. În seara aceea, am spus pentru prima dată: „Nu mai dau niciun leu”

— Mamă, ai promis că vii! Toți copiii aveau pe cineva acolo… numai eu mă uitam la ușă.

Rareș stătea în hol cu costumul lui de voievod încă pe el. Coroana din carton îi alunecase peste o sprânceană, iar în mână ținea diploma mototolită. Nu plângea. Cred că mi-ar fi fost mai ușor dacă plângea.

În geantă aveam chitanța pentru rata soacrei mele, Elena. Trei mii două sute de lei, plătiți cu banii strânși pentru aparatul dentar al lui Rareș.

— Îmi pare rău, iubire. Bunica a avut o problemă…

— Bunica are mereu probleme, a spus el încet.

M-am sprijinit de perete. La opt ani, copilul meu înțelesese ceva ce eu refuzasem să văd ani întregi.

Totul începuse cu o sumă mică. Elena împrumutase bani pentru o mașină de spălat și rămăsese în urmă cu două rate. Soțul meu, Sorin, ridicase din umeri.

— Plătește tu acum, că eu sunt între salarii. Îți dau luna viitoare.

Luna viitoare n-a mai venit. În schimb, au venit alte datorii. Un credit de consum, bani luați de la o vecină, apoi un împrumut despre care Elena spunea când că fusese pentru medicamente, când că ajutase o verișoară.

Eu lucram la un cabinet de contabilitate și mai luam acte acasă seara. Tăiam de la mâncare, amânam facturi, cumpăram haine pentru Rareș de la reduceri. Elena îmi telefona plângând, iar eu alergam să sting incendiul.

— Dacă nu plătesc până vineri, mă fac de râs în tot cartierul!

— Dar de ce ai mai luat bani?

— Ce, crezi că i-am băut? Am avut nevoie. Tu ești mai calculată, nu înțelegi.

Sorin nu voia să se bage.

— E mama. Știi cum e. Dă-i și gata, să avem liniște.

Numai că liniștea ei devenise neliniștea mea. Mă trezeam noaptea calculând rate. Rareș ceruse să meargă într-o excursie la Brașov, iar eu îi spusesem că nu ne permitem. Două zile mai târziu, am plătit o restanță de o mie opt sute de lei pentru Elena.

În ziua serbării, educatoarea mă sunase să-mi amintească ora. Rareș repetase poezia toată săptămâna. Cu o oră înainte, Elena m-a chemat disperată. Venise un bărbat să-și ceară banii și amenința că vorbește cu vecinii și cu rudele.

Am plecat la ea convinsă că rezolv repede. A durat trei ore. Bărbatul era, de fapt, un fost coleg căruia Elena îi promisese dobândă. Pe masă am găsit încă două notificări ascunse sub o față de masă.

— Câte datorii mai ai? am întrebat.

— Nu începe și tu. Dă-i banii omului și discutăm după.

I-am dat. Apoi am ajuns acasă și mi-am văzut copilul în costumul lui de voievod.

În seara aceea, după ce Rareș a adormit, am pus toate chitanțele pe masa din bucătărie. Sorin s-a uitat la ele și a oftat, de parcă eu îl deranjam.

— Ce vrei să fac acum?

— Să fii tată. Să fii soț. Să nu mă mai lași singură să repar ce strică mama ta.

— Iar dramatizezi.

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine.

— Nu mai plătesc niciun leu. Banii pentru aparat rămân ai lui Rareș. Dacă mama ta mai face datorii, le achită singură.

Sorin a izbucnit:

— Vrei s-o arunce în stradă?

— Nu. Vreau să nu ne mai arunce ea pe noi în datorii.

A doua zi, Elena a venit fără să bată. A pus pe masă o sacoșă cu borcane și a început să plângă.

— După tot ce am făcut pentru voi, mă lași la greu?

Pentru prima dată, nu m-am ridicat s-o împac.

— Vă ajut să faceți un plan. Mergem la bancă, vedem toate sumele, vindeți lucrurile cumpărate pe credit și nu mai împrumutați nimic. Dar eu nu mai plătesc.

— Te-a schimbat banul, mi-a spus. Ai inimă de piatră.

M-a durut. Și mai tare m-a durut că Sorin a tăcut.

Au urmat săptămâni urâte. Telefoane, reproșuri, rude care îmi spuneau că dezbin familia. Elena a refuzat planul până când nimeni n-a mai scos-o din încurcături. Atunci și-a vândut televizorul nou, a renegociat ratele și a început să facă mâncare pentru două vecine în schimbul unor bani.

Sorin a înțeles abia când a văzut devizul aparatului dentar și contul aproape gol. Nu și-a cerut iertare frumos, ca în filme. A spus doar:

— Am fost laș. Te-am lăsat pe tine să fii omul rău.

Nu știu dacă îl voi ierta complet. Dar acum merg la fiecare serbare, iar telefonul rămâne închis.

Oare sunt egoistă fiindcă mi-am ales copilul înaintea datoriilor ei? Sau am pus limita pe care trebuia s-o pun cu ani în urmă?