Am aflat că soțul meu mă înșela cu soția colegului său, iar la cabana din Moieciu i-am pus pe amândoi față în față cu adevărul

— Șterge mesajele, că poate vede proasta.

Asta scria pe ecranul telefonului soțului meu, într-o seară de joi, în timp ce el era la duș. Telefonul vibrase pe masa din bucătărie, lângă farfuria cu sarmale pe care nici nu le atinsese. Mesajul venea de la Alina, soția lui Sorin, colegul lui de muncă.

Eu eram „proasta”.

Am rămas cu lingura în mână și am simțit că îmi fuge podeaua de sub picioare. Am deschis conversația. Nu știu nici acum de unde am avut puterea. Poze, glume murdare, întâlniri inventate drept ședințe, promisiuni. Se vedeau de aproape opt luni.

Cu două zile înainte, Radu îmi spusese că nu avem bani să reparăm mașina de spălat. În mesaje îi scria Alinei că rezervase pentru ei o cameră la un hotel din Brașov.

Am fotografiat tot cu telefonul meu. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât unele poze au ieșit neclare.

Când a ieșit din baie, cu prosopul pe umeri, eu puneam masa.

— Nu mănânci? m-a întrebat.

— Nu mi-e foame.

S-a uitat la mine două secunde, apoi și-a luat telefonul. N-a observat nimic. Asta m-a durut aproape la fel de mult ca mesajele. După cincisprezece ani împreună, nu mai știa să-mi citească fața.

În noaptea aceea am dormit lângă el fără să închid ochii. Îl auzeam respirând liniștit și mă întrebam când devenisem doar femeia care plătea facturile, spăla hainele și îl întreba dacă și-a luat pastilele pentru tensiune.

Dimineața l-am căutat pe Sorin. Aveam numărul lui într-un grup făcut pentru vacanța noastră la munte. Urma să plecăm peste o săptămână, ambele familii, la o cabană din Moieciu. Copiii noștri se înțelegeau bine, iar Radu insistase să mergem.

Acum înțelegeam de ce.

I-am scris lui Sorin să ne întâlnim într-o cafenea din Ploiești. A venit îmbrăcat în salopeta de serviciu, cu urme de praf pe mâneci. Părea speriat.

— S-a întâmplat ceva cu Radu?

Am pus telefonul pe masă și i-am arătat fotografiile.

N-a spus nimic câteva minute. A mărit un mesaj, apoi încă unul. La un moment dat și-a dus pumnul la gură.

— În ziua asta… a șoptit el. În ziua asta eu eram cu băiatul la urgențe. Avea febră. Ea mi-a zis că e la mama ei.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar nu voiam să plâng în cafeneaua aceea, între oameni care își beau liniștiți cafeaua.

— Îmi pare rău.

— Nu tu trebuie să spui asta.

Sorin voia să o sune imediat. L-am oprit. Nu pentru răzbunare, deși poate o parte din mine asta căuta. Voiam să nu mai poată minți. Dacă îi confruntam separat, aveau să șteargă mesajele, să se înțeleagă între ei și să ne spună că am interpretat greșit.

Am hotărât să mergem totuși la munte. Să păstrăm aparențele câteva zile și să discutăm acolo, față în față, după ce copiii adormeau.

A fost cea mai grea săptămână din viața mea.

Radu devenise brusc atent. Mi-a adus flori ieftine de la supermarket și m-a întrebat dacă sunt supărată. Probabil simțea că ceva nu e în regulă.

— Sunt doar obosită, i-am spus.

Și nu mințeam.

La cabană, Alina râdea prea tare la glumele lui. Când credeau că nu-i vede nimeni, își căutau privirile. Sorin tăia lemne în curte până îi albeau degetele pe coada toporului. Eu făceam mămăligă și încercam să nu scap ceaunul din mână.

În a doua seară, după ce copiii s-au retras în camere, am pus pe masă telefonul meu, o sticlă de vin și patru pahare goale.

— Stați jos, am spus.

Radu a încercat să zâmbească.

— Ce-i asta, ședință de familie?

Sorin a închis ușa terasei.

— Da. Un fel de ședință.

Am deschis prima fotografie. Alina a încremenit. Radu s-a ridicat atât de repede, încât a răsturnat scaunul.

— Mi-ai umblat în telefon?

Atât a putut să spună.

— Asta te deranjează? Că ți-am umblat în telefon?

— Nu e ce crezi.

Sorin a lovit masa cu palma.

— Sunt sute de mesaje! Ce naiba să credem?

Alina a început să plângă. Nu zgomotos. Își ștergea lacrimile cu podul palmei și privea podeaua.

— M-am simțit singură, a spus. De ani întregi mă simt singură.

— Și eu cum m-am simțit? a întrebat Sorin. Lucrez câte zece ore, vin acasă, gătesc pentru copil, repar ce se strică. Tu nici nu mă mai întrebi dacă sunt bine.

— Pentru că atunci când te întreb, spui că ești obosit! Mereu ești obosit!

Radu tăcea. M-am uitat la el și am simțit cum toată furia strânsă în mine se ridică.

— Tu de ce ai făcut-o?

A oftat și s-a așezat.

— Cu tine nu se mai putea vorbi, Elena. Erau numai facturi, rate, problemele mamei tale, grijile copiilor…

— Ale cui trebuiau să fie grijile astea? Numai ale mele?

Vocea mi s-a rupt. Îmi aminteam cum vândusem brățara de la bunica pentru a plăti rata când lui îi întârzia salariul. Cum stătusem singură la spital cu mama. Cum îi apărasem lipsa în fața copiilor.

— Eu n-am avut voie să fiu singură, Radu. N-am avut timp. Eram ocupată să țin casa asta în picioare.

Alina m-a privit și, pentru o clipă, n-am mai văzut în ea femeia care îmi luase soțul. Am văzut o femeie nefericită care alesese cel mai urât mod de a fugi din propria viață.

Asta nu însemna că o iertam.

Radu a recunoscut tot. Alina la fel. Spuneau că nu plănuiseră să-și părăsească familiile, de parcă asta ar fi trebuit să ne liniștească. Voiau și siguranța de acasă, și emoția din ascuns.

Până dimineață, am vorbit despre lucruri pe care le îngropaserăm ani întregi. Despre bani, lipsa de apropiere, reproșuri, seri în care stăteam fiecare cu ochii în telefon. Au fost țipete, pauze și tăceri grele. Nimeni n-a ieșit nevinovat din discuția aceea, dar trădarea tot trădare rămânea.

Am plecat de la cabană mai devreme. Copiilor le-am spus că adulții au avut o ceartă. Adevărul l-am explicat mai târziu, cu grijă, fără detalii care să-i rănească.

Eu și Radu ne-am separat după o lună. Sorin și Alina au făcut același lucru. Niciunul dintre ei nu a continuat aventura. Poate că, scoasă la lumină, nu mai avea nimic frumos.

Mi-a fost greu. Au fost luni în care am numărat fiecare leu și am plâns în baie ca să nu mă audă copiii. Dar, încet, am început să respir din nou. Nu mai verificam ore, explicații și cămăși care miroseau străin.

Uneori mă întreb dacă două căsnicii puteau fi salvate înainte să ajungem acolo. Dar cât timp trebuie să lupți pentru cineva care te-a lăsat singur, deși dormea în fiecare noapte lângă tine?