După ce mi-am îngropat soțul, mama mi-a spus să mă descurc singură cu trei copii. Ajutorul a venit de la femeia de peste palier

— Nu pot să vin, Ioana. Ai trei copii, trebuia să te gândești că viața nu e ușoară.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu mâna cealaltă apăsată peste gura Ilincăi. Fetița mea ardea de febră, iar eu trebuia să intru în tura de noapte peste mai puțin de o oră. Tudor își căuta caietul de matematică prin sufragerie, Mara plângea în baie ca să n-o audă frații ei, iar mama îmi spunea, calm, că fiecare adult trebuie să-și rezolve singur problemele.

— Mamă, nu-ți cer bani. Te rog doar să stai cu ei până dimineață. Ilinca are febră și nu am cu cine s-o las.

— Atunci sună și spune că nu mergi la serviciu.

— Am lipsit deja după înmormântare. Dacă mai lipsesc, îmi pierd sporurile. Poate și locul pe secție.

A tăcut două secunde.

— Ioana, eu mi-am crescut copilul. Acum e rândul tău.

A închis.

Radu murise cu șapte săptămâni înainte, într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Plecase spre serviciu cu termosul de cafea în mână și mă sunase din parcare să-mi spună că uitasem lumina aprinsă la baie. Zece minute mai târziu, un șofer neatent a intrat pe contrasens.

N-am apucat să-mi iau rămas-bun. Ultimele mele cuvinte către soțul meu fuseseră: „Bine, Radu, o sting eu.”

După moartea lui, casa noastră parcă se stricase din toate încheieturile. Centrala făcea figuri, frigiderul curgea, rata venea pe data de cincisprezece, indiferent dacă eu puteam să respir sau nu. Salariul meu de asistentă de la Spitalul Județean abia acoperea creditul, facturile, mâncarea și drumul copiilor până la școală.

La spital nu exista durerea mea. Existau perfuzii, foi de observație, aparținători nervoși și bolnavi care mă strigau de pe coridor. Îmi puneam masca, îmi prindeam părul și deveneam iar femeia care știa ce are de făcut.

Acasă nu mai știam nimic.

În seara aceea am sunat-o pe colega mea, Cristina. Mi-a răspuns șoptit. Era și ea în tură și încerca să-și adoarmă băiețelul înainte să plece.

— Adu-i la mine, mi-a zis. Rămâne soțul meu cu toți.

Dar locuia în celălalt capăt al orașului, iar Ilinca tremura sub pătură. În timp ce îi căutam disperată șosetele, cineva a bătut la ușă.

Era doamna Doina de peste palier. O femeie scundă, cu părul vopsit roșcat și cu un halat albastru peste haine. O știam din saluturi, din mirosul de ardei copți care venea toamna de la ea și din certurile cu administratorul pentru că nu se spăla scara cum trebuie.

— Ce se întâmplă aici? se aude plânsul până la lift.

Mi-a fost rușine. Am început să-i explic repede, încurcat, că trebuie să plec, că mama nu poate, că Ilinca are febră, că n-am soluție.

Doina a intrat fără să aștepte invitație. A pus mâna pe fruntea Ilincăi, apoi s-a uitat la mine.

— Cât are?

— Treizeci și opt cu șapte.

— Pleacă la serviciu. Stau eu.

Am privit-o de parcă nu înțelesesem limba.

— Nu pot să vă las cu trei copii toată noaptea.

— Ba poți. Am crescut doi băieți și am patru nepoți. Nu mă sperie o febră și două teme nefăcute.

Atunci am început să plâng. Nu frumos, nu discret. M-am sprijinit de cuier și am plâns cu geaca într-o mână și ecusonul în cealaltă. Doina nu m-a luat în brațe. Mi-a îndreptat gulerul uniformei și mi-a spus:

— Hai, Ioana. Du-te. Și să mănânci ceva.

Când m-am întors dimineața, Ilinca dormea fără febră. Tudor avea tema făcută, iar Mara mâncase două felii de pâine cu zacuscă. Pe aragaz era o oală de ciorbă.

Mama nu mă sunase.

Doina a început să ne ajute fără să facă din asta un spectacol. Venea în serile când eram de noapte, lua copiii de la școală când tura se prelungea și îmi lăsa uneori sarmale sau clătite pe frigider. Eu îi făceam cumpărăturile și îi plăteam cât puteam. De multe ori refuza banii.

— Nu-mi cumpăr vilă din cincizeci de lei, spunea ea. Pune-i deoparte pentru ghetele copiilor.

Cu timpul, am reușit să schimb ture cu alte colege. Mara, deși avea doar paisprezece ani, a învățat să încălzească mâncarea și să-i supravegheze pe cei mici câte o oră. Am depus actele pentru pensia de urmaș. Am renegociat rata. Am vândut mașina lui Radu, lucru care m-a rupt încă o dată, fiindcă încă îi simțeam mirosul în scaunul șoferului.

Mama a apărut după aproape trei luni, într-o duminică. A adus o pungă cu mere și câte o ciocolată pentru copii. S-a uitat prin bucătărie, la vasele puse la uscat și la programul meu lipit pe frigider.

— Văd că te-ai descurcat, a spus.

În mine s-a rupt ceva.

— Nu datorită ție.

— Iar începi? Știi că am și eu viața mea. Mă doare spatele, am tensiune, nu mai pot să alerg după copii.

— Nu ți-am cerut să-i crești. Ți-am cerut o singură noapte, când Ilinca ardea de febră.

Mama și-a strâns buzele. Mara se oprise în ușa camerei. Am văzut-o și am vrut să tac, dar nu am mai putut.

— O femeie străină a stat cu copiii mei. Mi-a făcut ciorbă. Tu mi-ai închis telefonul după ce mi-am îngropat soțul.

— Și eu am avut greutăți! a izbucnit mama. Pe mine cine m-a ajutat când tatăl tău bea și nu aducea bani acasă? Nimeni. Am muncit și am tăcut.

— Poate tocmai de asta trebuia să nu mă lași și pe mine singură.

S-a făcut liniște. Mama s-a uitat spre geam, apoi și-a luat geanta.

— Te-ai schimbat, Ioana.

— Da. Am rămas văduvă.

A plecat fără să-și ia rămas-bun de la copii.

Seara, Mara m-a întrebat dacă bunica nu ne iubește. N-am știut ce să-i răspund. I-am spus doar că unii oameni cred că duritatea îi face puternici și uită că, uneori, îi face doar singuri.

Au trecut aproape doi ani. Nu mai plâng în fiecare dimineață după Radu, dar încă întind mâna spre partea lui de pat. Copiii sunt mai liniștiți. Doina are cheia apartamentului nostru și vine la serbări, la zile de naștere, la toate momentele la care mama găsește câte un motiv să lipsească.

Cu mama vorbesc rar. Nu ne-am împăcat cu adevărat. Ea spune că am judecat-o prea aspru. Eu încă aud tonul ei rece din noaptea în care nu mai aveam pe nimeni.

Poate că iertarea nu înseamnă să uiți, ci să nu mai aștepți de la omul acela ce nu e în stare să ofere. Dar voi ați putea ierta o mamă care v-a lăsat singuri exact când aveați cea mai mare nevoie de ea?