M-am întors în sat după șase luni, iar fratele meu mi-a spus la poartă: „Pentru tine, părinții sunt doar două numere în telefon”

— Pentru tine, părinții sunt doar două numere în telefon, mi-a spus Radu înainte să apuc să intru în curte.

Ținea o găleată într-o mână, iar pe obraz avea o dungă de praf. Eu rămăsesem lângă poartă, cu geanta pe umăr și cu plasa de cumpărături atârnându-mi greu de degete. Făcusem patru ore din București până în sat și repetasem tot drumul că, de data asta, nu aveam să mă cert cu nimeni.

— Bună și ție, am răspuns.

— Da, bună. Ai găsit drumul.

Mama a ieșit din casă ștergându-și mâinile de șorț. M-a îmbrățișat scurt, cu trupul încordat. Apoi s-a uitat la pantofii mei, la haina mea, la mașina parcată în fața porții.

— Ai slăbit, Ana. Nu mănânci? Sau la București n-aveți timp nici de asta?

În bucătărie mirosea a ciorbă de găină și a lemn ars. Totul era la fel, numai tata lipsea de la masă. Dormea în camera din spate. După operația la șold se mișca greu, iar Radu venea zilnic să-l ridice, să-i aducă medicamentele și să taie lemne.

Știam toate astea. Trimiteam bani în fiecare lună. Sunam. Întrebam. Dar, pentru ei, banii mei ajungeau în cont fără mâini și fără inimă.

La masă au venit și mătușa Mioara cu unchiul Petre. Nici nu terminasem prima lingură când mătușa a oftat.

— Păcat că nu te-ai așezat și tu la casa ta. Fata Mariei are doi copii și e mai mică decât tine.

— Eu am treizeci și cinci de ani, nu optzeci. Mai am timp.

— Timp pentru ce? a întrebat mama încet.

Radu a lăsat lingura în farfurie.

— Ea are carieră. Noi avem timp să ducem părinții la doctor, să plătim facturi, să reparăm acoperișul. Ea are ședințe.

Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.

— Crezi că mie îmi e ușor? Plătesc chirie cât jumătate din salariul tău. Stau câte zece ore la serviciu și, dacă lipsesc două zile, proiectele mele ajung la altcineva. Seara intru într-o garsonieră goală și uneori nu vorbesc cu nimeni până dimineața.

— Dar ai ales asta, a spus el.

— Da. Cum și tu ai ales să rămâi.

S-a ridicat atât de repede, încât scaunul a zgâriat podeaua.

— Eu n-am ales, Ana! Cineva trebuia să rămână. Când tata a căzut în curte, eu l-am ridicat. Când mama a avut tensiunea douăzeci, eu am dus-o la dispensar. Tu ai trimis un mesaj: „Ține-mă la curent.”

Cuvintele lui m-au lovit fiindcă erau adevărate. Dar nu erau tot adevărul.

— Și când ai avut nevoie de bani pentru operație, cine i-a trimis? am strigat. Cine a plătit lemnele iarna trecută? Asta nu contează pentru că nu m-a văzut satul cărând sacoșe?

S-a făcut liniște. Mama mototolea colțul feței de masă.

— Nu banii ne dor, a spus ea. Ne doare că vii ca musafir. Bați la poartă și întrebi dacă poți rămâne peste noapte în casa în care ai crescut.

Mi-au dat lacrimile, dar m-am uitat spre fereastră. În satul acela, dacă plângeai, însemna fie că ești slab, fie că vrei să scapi de vină.

— Întreb pentru că nu mai știu dacă mă vreți aici. De fiecare dată când vin, îmi spuneți că sunt mândră, că nu m-am mărit, că vorbesc altfel. Nici acolo nu sunt de-a lor, mamă. Iar aici parcă trebuie să dau examen ca să demonstrez că încă sunt fata voastră.

Mama s-a așezat lângă mine. Nu m-a luat în brațe. Doar și-a pus palma peste mâna mea.

Spre seară, eu și Radu am dus lemne în șopron. Mult timp n-am vorbit.

— Sunt obosit, a zis el până la urmă. Uneori mă supăr pe tine fiindcă poți pleca.

— Iar eu mă supăr pe tine fiindcă ai rămas și știi toate lucrurile pe care eu le aflu ultima.

A zâmbit puțin, fără să se uite la mine.

— Tot mândră ești.

— Și tu tot încăpățânat.

Nu ne-am cerut iertare. A doua zi, înainte să plec, am stabilit să vin peste trei săptămâni și să-l duc eu pe tata la control. Radu a spus doar „bine”, iar mama mi-a pus în portbagaj ouă, mere și două borcane cu zacuscă.

Pe drumul spre București m-am întrebat dacă iubirea mea valorează mai puțin fiindcă arată altfel. Și cât îi datorăm familiei înainte ca propria noastră viață să înceapă să pară o vină?