Fiica mea voia să-și pună toate economiile într-o casă pe numele viitoarei soacre. Am cerut să mergem la notar, iar acum spune că i-am stricat relația

— Dacă nu poți să te bucuri pentru mine, măcar nu-mi strica viața!

Ioana a izbit dosarul de masa din bucătărie. Cana mea s-a răsturnat, iar cafeaua a ajuns pe copia buletinului ei. Am întins mâna s-o șterg. Ea a tras foile de parcă voiam să i le fur.

— Tu dai douăzeci și patru de mii de euro, dar în acte apare numai mama lui? am întrebat.

— Pentru început. Așa am stabilit noi.

Acel „noi” nu mă includea. Aveam să aflu că nici pe ea n-o proteja.

Fiica mea avea douăzeci și nouă de ani și lucra la contabilitatea unei firme din Brașov. Strânsese bani aproape șapte ani. Stătuse în chirie cu mobilă umflată de umezeală, își luase haine la reduceri și amânase până și o coroană dentară.

Eu îi mai puneam în sacoșă carne, borcane, câte două sute de lei. Spunea mereu că n-are nevoie. Găseam banii înapoi în sertarul cu tacâmuri.

Cu Andrei era de patru ani. Îl plăcusem. Îmi schimbase bateria la chiuvetă și venise cu mine la urgențe când îmi crescuse tensiunea. Nu aveam un băiat rău în față. Tocmai asta făcea totul mai greu.

Găsiseră o căsuță la marginea orașului, cu centrală veche și o curte cât să pui o masă. Costa șaptezeci și opt de mii de euro. Ioana și Andrei puneau câte douăzeci și patru de mii. Restul venea de la mama lui, doamna Rodica.

Numai că doamna Rodica voia casa pe numele ei, până îi dădeau banii înapoi.

— Așa e sigur pentru toată lumea, îmi explicase Ioana.

— Pentru care toată lumea?

Atunci începuse cearta.

Două zile nu mi-a răspuns la telefon. I-am scris doar atât: „Nu-ți cer să te desparți. Te rog să întrebi un notar înainte să transferi banii.”

Duminică m-au chemat la masă. Ciorba era deja pusă când doamna Rodica a deschis subiectul.

— Am înțeles că aveți niște îndoieli în privința noastră.

Andrei rupea pâinea în bucăți mici. Ioana se uita în farfurie.

— Am îndoieli în privința actelor, am spus.

— Eu pun treizeci de mii. Nu-i găsesc pe stradă.

— Nici fata mea nu i-a găsit.

A lăsat lingura jos.

— Dacă pornești cu gândul la despărțire, ce familie mai faci?

Mi s-au încălzit obrajii. După divorțul meu, plecasem din apartamentul fostului soț cu două sacoșe și copilul. Plătisem ani întregi cumpărături, rate la mobilă, reparații. Apartamentul fusese al lui dinaintea căsătoriei. Nu era aceeași situație, știam. Dar neputința o recunoșteam.

— Eu nu le doresc despărțirea. Vreau doar să nu depindă totul de bunăvoința cuiva.

— Mamă, ajunge, a șoptit Ioana.

Am plecat înainte de felul doi.

La notar am ajuns joi, toți patru. Ioana acceptase fiindcă vânzătorul cerea stabilirea datei pentru semnare. Ținea geanta în brațe și nu mă privea.

Notărița a ascultat, apoi a întrebat-o direct:

— Dumneavoastră ce cotă cumpărați?

— Păi… locuim amândoi acolo.

— A locui și a fi proprietar sunt lucruri diferite.

A explicat că, dacă numai doamna Rodica apărea drept cumpărător, ea devenea proprietara. Transferurile făcute de Ioana nu îi dădeau automat o parte din casă. Recuperarea banilor putea ajunge o problemă separată, cu dovezi și, eventual, proces.

Ioana și-a desfăcut fermoarul genții, apoi l-a închis la loc.

— Și dacă Andrei pățește ceva? a întrebat.

N-a mai răspuns nimeni în locul notăriței.

Până la urmă, au ales câte o jumătate pentru fiecare. Banii doamnei Rodica urmau să fie consemnați separat, printr-un contract de împrumut, cu obligațiile fiecăruia și termene clare. Nu s-a semnat nimic atunci. Au luat proiectele acasă.

Afară, Andrei a spus:

— Sper că acum sunteți mulțumită.

Ioana s-a întors spre el.

— De ce vorbești numai cu mama? Și eu am vrut să schimbăm.

El a ridicat din umeri. Ea a rămas lângă mașină, cu cheia în mână.

De atunci au cumpărat casa. Au și certuri pe care înainte nu le aveau. Andrei spune că l-am făcut să pară un profitor. Ioana mi-a spus că uneori îi e rușine să aducă vorba despre bani.

Ieri mi-a trimis o fotografie cu perdelele noi. M-am bucurat, dar n-am îndrăznit s-o sun imediat.

Oare puteam s-o apăr fără să o doară? Sau unele întrebări trebuie puse chiar și când, după ele, nu mai stăm la fel la aceeași masă?