Cu două luni înainte de nuntă, viitoarea mea soacră mi-a spus să-mi fac bagajele. Dar nu vânzarea apartamentului m-a făcut să-mi scot inelul

— Până vinerea viitoare trebuie să vă strângeți lucrurile. Sâmbătă vin cumpărătorii să măsoare.

Doamna Mariana a spus asta în timp ce împingea farfuria cu prăjituri spre mine. Eu aveam pe genunchi un caiet cu invitații la nuntă și tocmai îl întrebasem pe Radu dacă îl trecem și pe vărul lui la masa cu prietenii.

— Ce cumpărători?

Radu și-a coborât privirea în cana de cafea.

Atunci am înțeles că eram singura de la masă care nu știa.

Locuiam în apartamentul acela de un an și patru luni. Două camere într-un bloc vechi din Ploiești, cu balconul închis și o centrală care făcea zgomot când pornea apa caldă. Nu era al nostru. Era al mamei lui, rămas după moartea socrului pe care nu apucasem să-l cunosc.

Ea stătea la țară, în casa părinților, și ne spusese să ne așezăm liniștiți acolo.

— Strângeți bani pentru viața voastră. Chirie să nu vă aud că vreți să-mi dați.

Plăteam facturile, întreținerea și micile reparații. Eu cumpărasem mașina de spălat după ce cea veche inundase baia. Radu schimbase două calorifere. Nu investiserăm o avere, dar puseserăm acolo începutul nostru.

Pe frigider aveam prinsă cu un magnet data nunții.

— Apartamentul se vinde, a continuat ea. Am niște datorii și nu mai pot să le duc.

— Cât de mari?

S-a uitat la Radu, de parcă eu întrebasem ceva rușinos.

— Destul de mari, Elena.

Aveam treizeci de ani și lucram la contabilitatea unei firme de distribuție. Știam ce înseamnă o rată restantă. Mama mea își împărțea pensia între medicamente și lemne. Nu lipsa banilor m-a speriat atunci.

M-a speriat liniștea lui Radu.

— Tu de când știi?

Și-a frecat fruntea.

— Hai să nu facem acum o scenă.

Am închis caietul. Pixul a căzut sub masă și nimeni nu s-a aplecat după el.

Am aflat pe bucăți. Doamna Mariana luase credite de nevoi personale în perioada bolii soțului. Pe urmă împrumutase bani de la două vecine. După moartea lui, rămăsese cu pensia ei și rate pe care nu le mai putea acoperi. Încercase să plătească un împrumut cu altul.

Îmi venea să o iau în brațe. Avea mâinile umflate și răsucea întruna verigheta rămasă pe deget.

Apoi Radu a spus:

— Știu din noiembrie.

Era mai. În decembrie mă ceruse de soție.

În februarie dădusem avansul la restaurant. În martie îmi cumpărasem rochia, una simplă, pe care o plătisem în trei tranșe, fără să-i spun mamei cât costase.

— Și când aveai de gând să-mi spui?

— După ce găseam o soluție.

— Asta e soluția? Să-mi spuneți cu zece zile înainte că mă mut?

— Ne mutăm, m-a corectat el.

Mama lui a intervenit imediat:

— Radu vine o vreme la mine. Tu sigur poți sta la mama ta, până vă reveniți.

Mama locuia la aproape șaptezeci de kilometri de serviciul meu. Nu avea mașină, iar primul autobuz ajungea în oraș după începerea programului. Doamna Mariana știa. Îi povestisem chiar eu, într-o seară în care mă întrebase de ce nu merg mai des acasă.

M-am uitat la Radu. Așteptam un singur lucru: să spună că vom hotărî noi doi unde locuim.

— E doar pentru câteva luni, a murmurat.

După ce a plecat mama lui, am rămas în bucătărie. De afară se auzeau niște copii certându-se pentru o bicicletă. Mi s-a părut absurd că totul continua atât de normal.

— Avem bani de garanție și chirie, i-am spus. Renunțăm la o parte din nuntă. Căutăm ceva mic.

Radu s-a sprijinit de chiuvetă.

— Nu prea mai avem.

Am crezut că se referă la cheltuielile deja făcute.

Dar el îi dăduse mamei sale aproape toți banii din contul lui de economii. Banii pe care îi trecuserăm, împreună, în bugetul nunții.

Erau ai lui. Nu asta contestam. Numai că, în fiecare duminică, făceam socoteli cu o sumă despre care el știa că nu mai există.

— M-ai lăsat să aleg meniuri și să sun rudele?

— Ce voiai să fac? S-o las cu restanțele?

— Voiam să-mi spui!

Am ridicat vocea atât de tare, încât m-am speriat și eu.

— Nu ți-am cerut să alegi între mine și mama ta. Nici măcar nu mi-ai dat voie să înțeleg ce se întâmplă.

S-a așezat, obosit.

— Tu mereu ai nevoie să discutăm tot.

Da. Așa eram eu, aveam nevoie să discutăm tot când era vorba despre viața mea.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am uitat la rochia atârnată pe ușa dulapului și mi-am amintit lucruri mici. Cum schimbase data concediului după ce mama lui hotărâse că trebuie reparat gardul. Cum acceptase să invităm încă douăsprezece persoane fără să mă întrebe. Eu le numisem compromisuri.

Dimineața i-am spus că nu mai pot face nunta.

N-a strigat. A început să negocieze.

— O amânăm. Spunem că ai niște probleme la serviciu.

— Nu mai vreau încă o minciună.

Atunci s-a înfuriat.

— După șase ani, mă lași pentru un apartament?

Mi-am scos inelul și l-am pus lângă cheile de pe masă.

— Dacă mâine găsim chirie, tot nu știu ce altceva ai hotărât fără mine.

Mi-am mutat lucrurile în trei drumuri, cu mașina colegei mele, Ioana. Am stat două săptămâni pe canapeaua ei, apoi am închiriat o garsonieră. Garanția mi-a mâncat aproape tot salariul.

Am pierdut avansul la fotograf și o parte din cel de la restaurant. La telefon, unor rude le-am spus doar că ne-am despărțit. Altele știau deja că „Elena a plecat când s-a dat de greu”.

Doamna Mariana m-a sunat o singură dată.

— Nu credeam că ești fată care să fugă de necazuri.

M-am așezat pe marginea canapelei Ioanei.

— Nici eu nu credeam că trebuie să aflu ultima unde o să locuiesc.

Mi-a spus că îi pare rău. Nu știu pentru ce anume. N-am mai întrebat.

Încă mi-e dor de Radu uneori. De felul în care îmi încălzea mâinile iarna, de glumele lui proaste, de omul lângă care dormisem șase ani. Nu pot să șterg toate astea doar fiindcă am plecat.

Dar când mă gândesc să-l sun, îmi amintesc masa aceea și cât am așteptat să ridice ochii spre mine.

Aș fi putut să trec cu el prin lipsuri. Cum să trec însă printr-o viață în care aflu ultima ce mi se întâmplă?