I-am donat fiului meu casa și l-am ajutat să-și crească copiii. Când m-am îmbolnăvit, mi-a făcut bagajul pentru cămin

— Mamă, nu face o scenă. Te rog. Ne vede lumea.

Fiul meu ținea portiera deschisă, iar eu strângeam o sacoșă cu papuci, medicamente și cămașa de noapte. Dincolo de poarta căminului, o femeie în halat ne făcea semn să intrăm. L-am prins pe Radu de mânecă.

— Ai spus că mergem la control.

Și-a coborât ochii spre mâna mea. Mi-a desprins degetele încet, unul câte unul.

— Dacă îți spuneam, nu veneai.

Atunci am văzut a doua sacoșă în portbagaj. Avea în ea fotografia soțului meu.

Nu mă adusese pentru o consultație. Îmi făcuse bagajul.

Am șaptezeci și doi de ani. Treizeci și șase am lucrat la o fabrică de confecții, cu spatele aplecat și degetele înțepate. Casa noastră din marginea Piteștiului am ridicat-o împreună cu Ilie. Întâi două camere, apoi baia, apoi bucătăria în care am mâncat ani întregi pe o masă împrumutată.

După ce Ilie a murit, Radu a rămas sprijinul meu. Sau așa credeam eu.

Când s-a însurat cu Alina, le-am spus să stea la mine până strâng bani. Apoi s-a născut Ioana. După trei ani, Matei. Banii pentru apartamentul lor n-au mai ajuns niciodată.

Nu m-a deranjat. Casa avea din nou zgomot, dimineața mirosea a lapte încălzit, iar pe sârmă atârnau hăinuțe mici.

Eu îi duceam la grădiniță. Eu stăteam cu ei când făceau febră. Când Alina revenea târziu de la magazin, găsea mâncarea pe aragaz și copiii spălați.

Din pensia mea plăteam curentul și cumpăram cele trebuincioase. Când Radu a rămas fără serviciu, i-am dat economiile: douăzeci și șapte de mii de lei, ținuți pentru un acoperiș nou și pentru zile rele.

— Îți pun eu la loc, mamă.

Nu i-am cerut înapoi. Mi se părea rușinos să-mi socotesc ajutorul pentru copil.

Actele casei le-am semnat acum opt ani. Radu voia să renoveze și spunea că n-are rost să bage bani într-o proprietate care nu era pe numele lui.

— Tot mie îmi rămâne, nu? De ce să ne mai încurcăm după aceea?

La notar, doamna m-a întrebat dacă vreau să păstrez dreptul de a locui acolo toată viața. Radu a râs scurt.

— Păi unde să stea mama? Cu noi, normal.

Am râs și eu. De rușine, de încredere, nici nu știu.

Am semnat donația fără acel drept. Acasă, Alina a pus prăjituri pe masă și mi-a spus că sunt o mamă cum rar mai găsești.

Toamna trecută am căzut lângă chiuvetă. M-am trezit la spital, cu vorbele ieșindu-mi greu și cu mâna stângă aproape străină de mine. Accident vascular, mi-au spus.

După externare, aveam nevoie să mă ajute cineva la baie, să-mi pregătească pastilele, să stea aproape când mergeam. Nu puteam rămâne singură multe ore.

La început, Radu m-a ridicat în brațe fără să ofteze. Îl simțeam cum tremură de efort.

Apoi au început ușile închise și discuțiile șoptite.

— Eu nu mai pot, l-am auzit pe Alina într-o noapte. Merg la muncă, vin acasă și o iau de la capăt. Când dorm?

— Și ce vrei să fac?

— Să găsești o soluție. E mama ta.

Am stat în întuneric și m-am prefăcut că dorm când Radu a intrat să vadă dacă aveam apă.

Nu spun că le era ușor. Alina slăbise. El făcea schimburi suplimentare la depozit. O îngrijitoare costa mai mult decât ne permiteam.

Dar nimeni nu m-a chemat la masă să vorbim. Soluția s-a hotărât pe hol, fără mine.

La cămin, Radu a spus că rămân doar până mă întăresc. A completat hârtii, a discutat despre diferența de plată peste pensia mea și s-a uitat de trei ori la telefon.

— Duminică vin cu copiii.

I-am cerut cheia casei. O țineam mereu în buzunarul halatului.

— Ce să faci cu ea aici, mamă? O pierzi.

A plecat cu cheia.

Prima noapte am împărțit camera cu doamna Viorica, o fostă învățătoare care ținea biscuiți într-o cutie de pantofi. M-a auzit plângând și mi-a întins un șervețel, fără întrebări.

Dimineața, o îngrijitoare mi-a potrivit ciorapul pe călcâi. Am început să-mi cer scuze că o țineam din treabă.

— Pentru asta sunt aici, mi-a spus.

M-am rușinat și mai tare. Acasă ajunsesem să-mi cer iertare înainte să cer un pahar cu apă.

Radu n-a venit duminică. Matei răcise. Duminica următoare avuseseră o problemă cu mașina. Vorbeam seara câteva minute, mereu pe fugă.

După o lună, m-a sunat Ioana de pe telefonul ei.

— Buni, tata a zis să nu-ți spun încă. Îți fac camera birou. Au dus mașina de cusut în magazie.

Am întrebat-o dacă și-a terminat tema. Atât am putut.

Pe urmă l-am sunat pe Radu.

— Dacă stau numai până mă întăresc, de ce mi-ați golit camera?

A tăcut, apoi a început să vorbească repede.

— Mamă, trebuie să fim realiști. Aici ai supraveghere. Noi avem serviciu, copii, rate…

— Știu ce aveți. Am plătit și eu din ele.

— Iar începem cu banii?

Nu mai vorbisem niciodată despre banii aceia. Niciodată.

Când a venit, după șase săptămâni, avea o pungă cu banane. Alina a rămas lângă ușă.

— Ne judeci de parcă te-am abandonat, a spus ea. Nu știi ce stres avem.

M-am uitat la Radu.

— Puteai să-mi spui că nu mai poți. Puteam căuta împreună. Dar m-ai mințit că merg la doctor.

A început să dezlipească eticheta de pe pungă.

— Știam că o să plângi.

— Și acum ce fac?

N-a răspuns.

Săptămâna trecută am rugat asistenta socială să mă ajute să discut cu un avocat. Nu mi-a promis casa înapoi. Mi-a cerut actele și mi-a explicat că trebuie văzut exact ce am semnat și dacă există motive legale pentru revocarea donației.

Când a aflat, Radu m-a întrebat dacă vreau să-l las pe drumuri.

— Nu, i-am spus. Vreau să aflu ce drepturi mai am.

Încă îi răspund la telefon. Încă mă bucur când îi aud vocea. Nu-mi trece dragostea fiindcă sunt supărată, și asta e partea cea mai grea.

Dar nu mai spun că nu-mi trebuie nimic.

Oare un copil poate să nu-și mai poată îngriji mama și totuși să aibă grijă să nu o umilească? Eu n-am cerut să fiu ținută cu orice preț acasă. Am cerut să nu fiu scoasă din propria viață fără să fiu întrebată.