Mi-am primit sora și nepotul în garsoniera mea din Pantelimon. După patru luni, am auzit-o cerându-i mamei să mă convingă să plec eu

— Să se ducă ea în altă parte, mamă. Eu unde plec cu copilul? Oricum stă singură, ce-i trebuie ei casa asta?

Am rămas cu cheia între degete, în holul garsonierei mele din Pantelimon. Venisem mai devreme de la serviciu, cu febră. Din bucătărie se auzea vocea surorii mele, apoi a mamei, prin telefonul pus pe difuzor.

— Vorbesc eu cu ea. Mereu a fost egoistă. Tu ai un copil, ea n-are familie. Poate sta o vreme la vreo colegă.

Aveam în sacoșă iaurtul preferat al nepotului meu. Îl cumpărasem deși mie îmi mai rămăseseră o sută patruzeci de lei până la salariu.

Am închis ușa încet.

Ana a apărut imediat, cu telefonul lipit de piept.

— Ai venit? De ce n-ai zis?

M-am uitat la ea și n-am putut răspunde. În spatele ei, pe masa cumpărată de mine în trei rate, era cana mea. O folosise drept scrumieră, deși o rugasem să nu fumeze în casă.

Cu patru luni înainte, tot în holul acela, o ținusem în brațe.

Sorin plecase într-o joi. Își luase hainele, banii din sertar și mașina. Ana aflase după câteva zile că depusese și cererea de divorț. Chiria era restantă, proprietarul nu mai accepta promisiuni, iar Radu, băiatul lor de șapte ani, întreba dacă tata se întoarce până duminică.

— Veniți la mine, i-am spus. Vedem noi cum facem până se lămuresc lucrurile.

Nu i-am cerut termen. Nu i-am cerut bani. Mi-era soră.

Garsoniera mea avea treizeci și unu de metri pătrați și încă șaptesprezece ani de credit. Le-am dat canapeaua extensibilă, iar eu mi-am întins o saltea lângă calorifer. Dimineața o ridicam în picioare, ca să putem deschide dulapul.

La început, Ana spăla vasele înainte să ajung acasă. Îmi lăsa câte un mesaj: «Mulțumesc, Irina. Nu știu ce făceam fără tine.»

Eu îi cumpăram lui Radu caiete și stăteam cu el la teme cât ea vorbea cu avocata. Seara o ascultam cum plânge. Uneori plângeam și eu, de ciudă că Sorin putea să-și lase copilul așa.

După prima lună, lucrurile s-au schimbat încet. Atât de încet, că mi-a fost rușine să le numesc probleme.

Hainele mele au ajuns pe raftul de sus, unde trebuia să mă urc pe scaun. În baie nu mai aveam loc pentru periuță. Ana mutase masa fără să mă întrebe și aruncase două ghivece, fiindcă «adunau musculițe».

— Puteai măcar să-mi spui, am zis.

— Serios? Pentru două buruieni te superi?

Una fusese de la tata, înainte să moară. N-am mai explicat.

Eu lucram la contabilitatea unui depozit și plecam înainte de șapte. Ana ținea televizorul aprins până după miezul nopții. Când o rugam să-l dea mai încet, ofta și lua telecomanda de parcă îi ceream ceva umilitor.

— Nici să mă uit la ceva nu mai am voie?

Într-o seară i-am spus că aveam nevoie de odihnă și că trebuia să împărțim măcar cumpărăturile. Începuse să lucreze câteva zile pe săptămână la un salon din cartier. Nu câștiga mult, știam, dar eu plăteam tot.

A doua zi m-a sunat mama.

— Las-o, săraca, trece printr-un divorț. Tu ce te agiți atât?

— Mamă, eu dorm pe jos.

— Ești mai tânără. Ea are destule pe cap.

Așa au început telefoanele zilnice. Dacă nu cumpăram ceva, eram zgârcită. Dacă ieșeam sâmbăta, o lăsam singură cu copilul. Dacă rămâneam, trebuia să stau cu Radu, fiindcă Ana «avea și ea nevoie să respire».

Pe el nu m-am supărat niciodată. Își strângea mașinuțele când mă vedea ridicând salteaua. Odată mi-a pus perna pe jos și a netezit-o cu palmele.

— Așa e mai bine, mătușă?

M-am dus în baie și am dat drumul la apă, să nu mă audă.

Banii se terminau tot mai devreme. Întreținere, lumină, mâncare, medicamente. Ana cerea când cincizeci de lei, când două sute. Pensia alimentară încă nu fusese stabilită, iar Sorin trimitea rar câte ceva.

Într-o vineri a venit cu o geantă nouă. Dimineața îmi ceruse bani pentru încălțările lui Radu.

— A fost redusă, a spus când m-a văzut uitându-mă. Doar am și eu dreptul la o viață.

N-am zis nimic. Asta făceam mereu: tăceam, apoi mă supăram că nimeni nu înțelege cât mă costă.

Până în ziua în care am venit cu febră și le-am auzit hotărând unde să mă mute.

În noaptea aceea n-am dormit. Ana s-a prefăcut că nu observă. Dimineața, după ce Radu a plecat la școală, am rugat-o să lase telefonul.

— Ai o lună să găsești altă locuință. Te ajut să cauți, dar aici nu mai putem sta împreună.

A râs scurt.

— Tu vorbești serios?

— Am auzit discuția cu mama.

— Eram nervoasă. Acum mă dai afară pentru o vorbă?

— Nu pentru o vorbă. Pentru cum trăim de patru luni.

A început să plângă și a sunat-o pe mama înainte să termin.

— Auzi? Ne aruncă în stradă. Cu copil cu tot.

Mama mi-a cerut telefonul.

— Să-ți fie rușine, Irina.

Mi s-au înmuiat genunchii. Am tras scaunul și m-am așezat.

— Ai două camere, mamă. Poate sta și la tine până găsește ceva.

A urmat o pauză.

— Știi că nu suport gălăgia. Și aici nu are serviciu.

— Atunci ajut-o cu o parte din chirie. Ajutăm împreună.

Mi-a închis.

Până seara m-au sunat o mătușă și doi veri. Toți știau că îmi dau nepotul afară. Nimeni nu știa pe ce dormeam.

Au trecut două săptămâni. Ana încă îmi vorbește numai când are nevoie de ceva. Am găsit două camere de închiriat aproape de școala lui Radu și i-am trimis anunțurile. I-am spus că pot contribui la garanție, o singură dată, din economiile mele pentru o urgență.

Ieri, Radu m-a întrebat dacă mai poate veni la mine după ce se mută.

— Sigur că poți, i-am spus. Tu n-ai greșit cu nimic.

M-a îmbrățișat și am stat așa până a început să mă doară spatele.

Încă mă simt vinovată când îl aud vorbind despre mutare. Dar nu mai vreau să-mi fie frică să deschid ușa propriei case.

Oare pot să-mi iubesc sora și, totuși, să nu mai accept să locuim împreună?