M-am mutat cu omul pe care îl iubeam, dar fiul lui mă voia afară. Când am aflat ce îi spusese tatăl lui, mi-am făcut bagajul

— Nu ești mama mea! Nu mai pune mâna pe lucrurile mele!

Tudor a smuls farfuria din fața mea și a izbit-o de marginea chiuvetei. O ciobitură mi-a sărit lângă picior. Aveam mâinile ude, iar din sufragerie se auzea televizorul. Radu a apărut în ușă și primul lucru pe care l-a spus a fost:

— Ce i-ai făcut iar?

Atunci am lăsat buretele jos. Nu pentru farfurie îmi venea să plâng.

Mă mutasem la ei de trei luni. Aveam treizeci și șase de ani, două genți mari și convingerea prostească, poate, că bunătatea rezolvă orice dacă ai suficientă răbdare.

Pe Radu îl cunoscusem după divorț. Cel puțin așa îmi spusese. Tudor avea treisprezece ani și stătea mai mult la tatăl lui, fiindcă mama lui, Irina, lucra în ture la spital. Școala era la două străzi de apartament.

La început, băiatul mă saluta fără să mă privească. Nu m-am supărat. Nu venisem să-i cer iubire.

Apoi au început lucrurile mărunte. Îmi scotea rufele ude din mașină și le lăsa într-un lighean. Schimba parola de la internet. Dacă găteam, spunea că miroase urât și își făcea un sandviș.

— Lasă-l, se obișnuiește, îmi șoptea Radu seara.

Îl lăsam. Eu tot lăsam.

Plăteam jumătate din întreținere și cumpărăturile, deși rata apartamentului era numai a lui Radu. Lucram la un cabinet stomatologic, la recepție. După opt ore de telefoane și pacienți nemulțumiți, ajungeam acasă și mă uitam întâi după adidașii lui Tudor. Dacă erau în hol, mi se strângea stomacul.

Mi-era rușine de reacția asta. Era un copil, îmi spuneam. Un copil rănit.

Dar și eu eram un om.

În seara cu farfuria, îi cerusem doar să aducă vasele din cameră. Mucegăise iaurtul într-un bol.

— I-am cerut să facă ordine, i-am răspuns lui Radu.

El s-a frecat la ochi.

— Știi că nu suportă să intri acolo.

— N-am intrat. L-am strigat din hol.

Tudor stătea cu maxilarul încleștat. Apoi a spus, aproape în șoaptă:

— Din cauza ta nu mai vine mama aici.

Am rămas cu mâinile pe marginea chiuvetei.

— Eu am cunoscut-o pe mama ta abia luna trecută.

— Tata a zis că acum are și el dreptul să fie fericit. Că nu poate să te piardă doar fiindcă ea face scandal.

M-am uitat la Radu. El se uita la cioburi.

În noaptea aceea, după ce Tudor a adormit, am aflat că Radu folosise numele meu în certurile cu Irina. Îi spusese băiatului că mama lui nu acceptă „noua familie”. Îmi ceruse mie răbdare, iar lui îi ceruse să mă accepte ca dovadă că își iubește tatăl.

— Am încercat să împac pe toată lumea, a zis.

— Nu. Ne-ai lăsat să ne supărăm unul pe altul, ca să nu fim supărați pe tine.

S-a ridicat de la masă.

— Acum eu sunt vinovat pentru tot?

N-am mai avut putere să răspund.

A doua zi am sunat-o pe Irina. Mi-a tremurat vocea când i-am spus cine sunt.

— Știu, a răspuns. Ce s-a întâmplat cu Tudor?

Nu m-a întrebat ce făcusem eu. De la întrebarea ei simplă mi-au dat lacrimile.

Am vorbit douăzeci de minute. Nu ne-am împrietenit. Nici nu era cazul. Mi-a spus că Tudor plângea uneori la ea și o întreba dacă tata plecase fiindcă el fusese obraznic. M-a rugat să nu-l pun să aleagă.

— Nu vreau să aleagă, i-am spus. Vreau doar să nu-mi mai fie frică să deschid ușa.

Mi-am închiriat o garsonieră lângă serviciu. Garanția am împrumutat-o de la sora mea. Radu a numit plecarea mea abandon.

I-am spus că putem continua numai dacă își asumă să vorbească sincer cu fiul lui și să caute ajutor. Nu dacă mă întorc eu și tac mai frumos.

Când îmi strângeam hainele, Tudor a apărut în prag.

— Pleci din cauza mea?

M-am așezat pe marginea patului.

— Plec fiindcă nu ne e bine așa. Nu e treaba ta să repari relația noastră. Dar nici să spargi lucruri nu e în regulă.

A tras de mâneca hanoracului.

— Farfuria… n-am vrut să sară spre tine.

— Te cred. M-am speriat totuși.

A încuviințat și a plecat. Atât am putut atunci amândoi.

Încă îl iubesc pe Radu. Dar mă întreb: dacă pentru a rămâne lângă cineva trebuie să mă fac tot mai mică, ce fel de familie construim?