Soțul meu spunea că eu nu aduc niciun ban în casă. Când am plecat și copiii au rămas cu el, toată lumea m-a întrebat ce fel de mamă sunt

— Douăzeci și opt de lei pe chiloți? Ai pierdut bonul sau mă minți?

Radu ținea sacoșa răsturnată pe masa din bucătărie. Două perechi de chiloți pentru Mara zăceau lângă pâine. Tudor își colora un dinozaur, apăsând atât de tare încât rupsese foaia.

— Sunt trei perechi. Cele vechi o strâng.

— Atunci fă și tu bani, Oana. Eu nu mai pot să vă țin pe toți.

Mara și-a tras bluza peste mâini. Avea opt ani și învățase deja să se facă mică atunci când tatăl ei ridica vocea.

Am strâns cumpărăturile fără să spun nimic. Nu voiam să plâng în fața lor. Iar.

Cu șase ani înainte, când rămăsesem însărcinată cu Tudor, lucram la o brutărie. Programul începea la cinci dimineața. Mama era bolnavă, iar grădinița nu primea copii cu noaptea-n cap.

— Stai tu acasă o vreme, îmi spusese Radu. Mă descurc eu cu banii.

O vreme se făcuse șase ani.

El lucra la un depozit de materiale de construcții. Eu duceam copiii, îi luam, găteam, spălam, mergeam la ședințe, stăteam pe holurile cabinetelor. Când Tudor făcuse pneumonie, dormisem șase nopți pe un scaun lângă patul lui.

Dar când venea cineva în vizită, Radu spunea:

— Oana nu lucrează.

La început îl corectam. După aceea râdeam scurt, ca și cum ar fi fost o glumă între noi.

Scumpirile ne-au prins fără economii. Rata apartamentului crescuse, mașina ceruse reparații. Înțelegeam frica lui. O aveam și eu. Numai că el își vărsa frica în mine.

Într-o duminică a venit cu un caiet studențesc.

— De luna viitoare contribui și tu. Măcar o mie de lei.

— Din ce?

— Găsești ceva de acasă. Altele cum pot?

I-am arătat anunțuri. Curățenie, casieră, ambalatoare. La fiecare apărea aceeași problemă: cine lua copiii?

— Nu pot să lipsesc de la serviciu pentru orice, spunea el.

Nici eu nu puteam să fiu în două locuri. Doar că munca mea se putea amâna mereu, în ochii lui.

Apoi mi-a luat cardul legat de contul lui. Îmi lăsa bani pe frigider și cerea bonurile seara.

Într-o joi i-am cerut bani pentru siropul lui Tudor.

— Iar e bolnav? Să nu iei cel mai scump.

Am stat la farmacie cu telefonul în mână, așteptând să răspundă ca să aprobe diferența de nouă lei. În spatele meu, oamenii oftau.

Farmacista mi-a spus încet că pot să revin cu restul. M-a durut bunătatea ei mai tare decât dacă m-ar fi certat.

În seara aceea am început să caut camere de închiriat.

N-am plecat fiindcă nu-mi mai iubeam copiii. Scriu asta și acum îmi vine să mă justific cu tot ce am. Am plecat pentru că ajunsesem să tresar când auzeam cheia în ușă. Slăbisem, nu dormeam și, într-o dimineață, țipasem la Mara fiindcă vărsase laptele.

Ea adusese cârpa înainte să-i cer.

— Nu costă mult, mami. Nu-i spui lui tati, da?

Atunci m-am încuiat în baie și am sunat-o pe sora mea, Ioana.

Mi-a împrumutat două mii de lei. Cu ei am plătit prima lună și garanția pentru o garsonieră la marginea orașului. Proprietara a acceptat să-i dau restul după salariu.

Înainte să plec, i-am spus lui Radu că vreau să ne separăm și că, pentru început, copiii trebuie să rămână în apartament, cu el. Școala și grădinița erau aproape. Garsoniera avea o canapea ruptă și mucegai după dulap.

— Tu vorbești serios? Îți lași copiii?

— Îi las cu tatăl lor. Nu dispar. Vin după ei, îi văd, dar trebuie să-mi găsesc de lucru.

— Să nu te aștepți să te primesc înapoi când te saturi.

Am pus pe masă programul lor, numărul pediatrei și adeverința pentru grădiniță. Am pregătit hainele pentru luni. Gesturi mici, prostești poate. Mă agățam de ele ca să pot ieși pe ușă.

Mara m-a prins de mânecă.

— Eu am făcut ceva?

M-am lăsat în genunchi.

— Nu, iubita mea. Nimic. Eu și tata avem o problemă. Nu voi.

Tudor n-a vrut să mă îmbrățișeze. A intrat în camera lui și a trântit ușa. Zgomotul acela l-am auzit în cap săptămâni întregi.

Prima slujbă a fost la curățenie într-un bloc de birouri. Seara mai spălam vase într-o cantină. Veneam în garsonieră cu mâinile crăpate și calculam cât puteam păstra după chirie, transport și datoria către Ioana.

Uneori mâncam cartofi fierți două zile. În apartamentul nostru era frigiderul cumpărat în rate pe numele meu. Eu țineam iaurtul pe pervaz, fiindcă frigiderul din garsonieră se stricase.

Îi sunam pe copii în fiecare seară. Marțea și joia îi luam din parc, după serviciu. În weekend mergeam la bibliotecă sau făceam clătite pe reșoul meu.

Mara întreba mereu când veneam acasă. Tudor mă întreba dacă puteam dormi și eu la ei.

Nu există răspuns bun la toate întrebările unui copil. Uneori există doar un răspuns care îl rănește mai puțin.

Mama mi-a spus că femeia rabdă pentru copii. Soacra mea a spus rudelor că mi-am găsit pe cineva. Radu nu a contrazis-o.

Asta m-a înfuriat aproape mai tare decât caietul cu cheltuieli.

După trei săptămâni, m-a sunat din fața grădiniței.

— Nu-l primesc fără aviz. Tu știai?

— Ți-am scris aseară.

A tăcut.

— Nu pot ajunge și la medic, și la depozit.

Mi-am sprijinit fruntea de geamul autobuzului.

— Știu, Radu. Știu cum e.

Nu s-a schimbat deodată. M-a mai jignit. Eu am închis telefonul și apoi am plâns, pentru că voiam să aud copiii.

Am cerut ajutor juridic și am început să stabilim în scris programul lor. Nu voiam să ajung să cer voie pentru fiecare întâlnire.

După patru luni am găsit un post de îngrijitoare la o grădiniță privată. Salariul era mic, dar programul era stabil. Am cumpărat o saltea și două perne noi. Copiii au rămas prima noapte la mine într-o sâmbătă.

Tudor a adormit cu piciorul peste burta mea. Mara a șoptit pe întuneric:

— Aici nu ne certăm pentru bani, da?

N-am promis că nu vor exista griji. I-am promis că nu va trebui să se teamă să ceară ce-i trebuie.

Încă mă doare că am plecat fără ei. Încă încerc să repar ce s-a rupt atunci, fără să mă întorc la viața în care ceream voie să cumpăr un sirop.

Poate că trebuia să găsesc altă cale. Dar de ce mi se cerea numai mie să țin familia întreagă, chiar și când eu nu mai eram întreagă?