Mi-am făcut bagajul ca să plec din propria casă. Atunci fiul meu m-a întrebat dacă le las cheia

— Dacă tot pleci la tanti Viorica, lasă-ne cheia ta. A mea agață în yală.

Radu stătea în ușa dormitorului și mă privea cum îndesam două pulovere într-o sacoșă. Nu m-a întrebat de ce plâng. Nici cât aveam să stau. Voia cheia.

Am rămas cu mâna pe fermoar.

— Tu înțelegi că eu plec din casa mea?

A oftat și s-a uitat spre hol.

— Mamă, nu începe iar. Poate ne prinde bine tuturor o pauză.

Am șaizeci și șapte de ani. Apartamentul acesta cu trei camere l-am plătit împreună cu Petre, bărbatul meu, din salarii mici și multe sâmbete lucrate. După ce a murit, am rămas singură cu ratele ultimului credit și cu locul lui gol de la masă.

Aici a crescut Radu. Pe tocul bucătăriei încă se văd, sub vopsea, crestăturile unde îi măsuram înălțimea.

Cu opt luni înainte, venise într-o seară cu ochii roșii.

Firma îi redusese programul, proprietarul le mărise chiria, iar Ioana abia se întorsese la serviciu după concediul de creștere a copilului. Mara avea trei ani.

— Ne primești până ne punem pe picioare?

Am scos imediat cearșafurile bune.

La început, mi s-a părut că învie casa. Aveam pentru cine să fac supă. Auzeam pași mici dimineața. Mara mă striga din pat înainte să-și strige părinții.

Ioana mi-a mulțumit și a spălat toate geamurile în primul sfârșit de săptămână. Mi-a fost chiar rușine de cât de obosită era și cât muncea.

Primele schimbări păreau firești.

A mutat farfuriile mai jos, să ajungă ușor la ele. A eliberat un dulap pentru lucrurile copilului. Mi-a cerut să nu mai folosesc spray pentru mobilă, fiindcă Mara tușea de la miros.

Am fost de acord.

Apoi au dispărut scaunul meu de lângă fereastră și fața de masă cusută de mama.

— Le-am pus pe balcon. Era prea încărcat aici, mi-a spus.

Pe balcon mirosea a umezeală.

Într-o dimineață, am găsit un tabel lipit pe frigider: orele de masă, somnul Marei, zilele de spălat, intervalele de liniște.

— Ca să nu ne încurcăm, a zis Ioana.

La șapte și jumătate mi-am pornit radioul, cum făceam de douăzeci de ani. A venit desculță din dormitor și l-a oprit.

— Mara a adormit greu. Vă rog să respectați programul.

Mi-am băut cafeaua fără știri. A doua zi, tot așa.

Nu toate cererile ei erau nedrepte. Eu puneam sare în mâncarea copilului fără să întreb. Odată i-am dat un biscuit înainte de cină și ne-am certat. Am înțeles că ei sunt părinții, nu eu.

Numai că, încet, regulile pentru Mara au devenit reguli pentru mine.

Nu mai prăjeam ceapă, fiindcă intra mirosul în haine. Nu mai stăteam seara la televizor în sufragerie, fiindcă Radu avea nevoie de liniște. Vecina mea, Doina, nu mai putea veni la cafea fără să anunț cu o zi înainte.

— Nu suntem la gară, doamnă Elena, mi-a spus Ioana când a sunat într-o joi la ușă.

Doina a auzit. A rămas cu borcanul de zacuscă în mâini și a zis că se grăbește.

După ce a plecat, am plâns în baie, cu robinetul deschis. Penibil, știu. În propria baie mă ascundeam.

I-am vorbit lui Radu în seara aceea, când ducea gunoiul.

— Mă simt în plus.

A schimbat punga dintr-o mână în alta.

— Ioana e obosită. Are serviciu, copil…

— Și eu sunt aici.

— Tocmai. Tu ești acasă toată ziua. Mai lasă și tu de la tine.

L-am lăsat să coboare. Eu aveam de apărat o zi întreagă; pentru el era doar o discuție de cinci minute.

Din pensia mea plăteam întreținerea și cumpăram des mâncare. Ei achitau curentul și internetul. Nu stabiliserăm nimic clar, fiindcă mi se păruse urât să vorbesc despre bani cu propriul copil.

Când am cerut să împărțim cumpărăturile, Radu mi-a spus că strâng pentru garanția unei chirii.

M-am bucurat. Am întrebat când crede că se mută.

— Nu putem pune și noi o dată exactă, mamă.

Ioana a lăsat furculița jos.

— Dacă ne dați afară, spuneți direct.

N-am spus nimic. Mi-era frică să nu-mi pierd nepoata.

Ruptura a venit într-o duminică. Făceam o ciorbă, iar Ioana mi-a luat oala de pe foc.

— V-am spus că gătesc eu pentru săptămâna viitoare. Am nevoie de aragaz.

— Mai are zece minute.

— Mereu sunt zece minute. Nu pot organiza nimic aici!

Am apucat oala de toarte. Zeama mi-a sărit pe încheietură.

Radu a intrat când eu ridicasem vocea.

— Mamă, chiar trebuie scandal pentru o ciorbă?

Ioana a început să plângă. Eu am ținut mâna sub apă rece.

Seara am sunat-o pe Viorica. Mi-a spus să vin câteva zile la ea. Așa ajunsesem cu sacoșa pe pat și cu fiul meu cerându-mi cheia.

N-am plecat atunci.

Am pus puloverele înapoi, unul câte unul. Radu încă aștepta în prag.

— Mâine seară vreau să vorbim toți trei. Fără Mara de față.

— Iar ședință?

— Da. De data asta, până termin și eu ce am de spus.

A doua zi, am scris pe o foaie cheltuielile casei. Lângă ele, ce aveam nevoie: să pot primi oameni, să folosesc bucătăria, să nu-mi fie mutate lucrurile fără să fiu întrebată.

Ioana a citit cu buzele strânse.

— Dumneavoastră vedeți numai ce fac eu greșit. Eu alerg toată ziua și el vine, mănâncă și se pune pe telefon.

Radu s-a îndreptat pe scaun.

— Acum eu sunt vinovat?

— Și tu, am spus.

Mi-a tremurat vocea, dar am continuat. Le-am spus că îi iubesc și că nu mai pot locui așa. Că putem împărți casa cu respect și cheltuieli clare, cât caută ceva, dar nu fără sfârșit.

Am stabilit trei luni și o contribuție lunară. Ioana n-a devenit brusc caldă. Radu s-a supărat că „pun totul pe hârtie”. Totuși, au acceptat.

Au trecut șase săptămâni. Încă ne mai înțepăm. Încă mă opresc uneori înainte să pornesc radioul. Dar scaunul meu e iar lângă fereastră, iar ieri Doina a venit la cafea.

Nu știu dacă vor găsi chirie la timp. Știu doar că sacoșa mea stă goală în dulap.

Oare câte mame tac de teamă că, dacă își cer locul înapoi, copiii nu le vor mai deschide ușa?