Când am refuzat să mai plătesc cererile socrilor mei, soțul mi-a spus că sunt fără suflet. Atunci i-am pus facturile pe masă

— Dacă nu trimiți banii până diseară, să nu mai vii la înmormântarea mea!

Vocea soacrei mele se auzea din telefonul pus pe masa din bucătărie. Radu ținea degetul deasupra aplicației bancare. Eu aveam într-o mână factura la gaze, iar cu cealaltă strângeam marginea mesei.

— Sunt ultimii nouă sute de lei, am spus. Mai avem zece zile până la salariu.

— Sunt părinții mei, Ioana.

A apăsat. Am văzut confirmarea transferului înainte să apuc să-i spun că dimineață împrumutasem cincizeci de lei de la o colegă pentru pachetul Marei.

Fetița noastră avea opt ani și tocmai învățase să întrebe, înainte să ceară ceva, dacă avem bani.

Asta mă durea cel mai tare.

Locuiam în Ploiești, într-un apartament cu două camere pentru care plăteam rată. Eu lucram la recepția unei clinici, Radu era electrician la o firmă de întreținere. Nu câștigam rău pe hârtie. Numai că pe hârtie nu apăreau ghetele rupte, măseaua mea amânată de trei luni și toate urgențele părinților lui.

La început, chiar fuseseră urgențe.

Socrul meu, Vasile, avusese nevoie de investigații. Apoi se stricase frigiderul. Am dat fără discuții. Soacra mea, Elena, îmi aducea zacuscă și îmi spunea că sunt fata pe care n-o avusese.

Pe urmă cererile au început să vină la două săptămâni.

Lemne. Medicamente. O datorie la magazinul din sat. Bani pentru un vecin care îi ajutase la acoperiș.

Când întrebam cât costa ceva, Elena ofta:

— Pe vremea mea, copiii nu cereau socoteală părinților.

Radu îmi făcea semn să tac. Discutam după, spunea. Numai că după era obosit, conducea sau adormea cu televizorul pornit.

În seara transferului, am așteptat să adoarmă Mara și am pus facturile pe masă.

— Uite. Rata, întreținerea, gazele. Și avansul pentru aparatul dentar al fetei. Ce tăiem?

Radu și-a frecat fruntea.

— Nu putem să-i lăsăm fără căldură.

— Nici eu nu vreau asta. Dar noi cu ce plătim?

— Găsim. Tu ai mereu ceva pus deoparte.

Am rămas cu factura în mână. Banii aceia erau economisiți pentru dentist, câte o sută, câte două sute de lei. Radu știa.

În noaptea aceea am dormit lângă Mara. Dimineață, mi-am făcut cafeaua și am cerut la serviciu schimbarea contului în care îmi intra salariul.

Nu ca să-l ascund. Seara i-am arătat lui Radu cererea.

— Contribui în continuare la toate cheltuielile casei. Dar din salariul meu nu mai pleacă bani la ai tăi. Din bugetul comun, doar dacă suntem amândoi de acord și după ce ne plătim obligațiile.

— Îmi pui condiții?

— Da. Pentru că altfel nu mă asculți.

A trântit sertarul cu tacâmuri. Mara a apărut în ușă, cu periuța în mână.

— Iar vă certați pentru bani?

Niciunul n-a știut ce să-i răspundă.

Sâmbătă au venit socrii. Elena intrase deja cu ochii roșii. Vasile nu și-a scos geaca.

— Am înțeles că ne-ai închis robinetul, a spus el.

Radu se uita în cana de cafea.

Le-am pus în față caietul în care notasem transferurile. În ultimele șase luni le trimiseserăm aproape opt mii de lei.

— Nu spun să nu vă ajutăm niciodată. Spun că nu mai putem așa.

Elena a împins caietul.

— Pentru mama ta ai găsi.

Mama mea făcea curățenie pe scări de bloc și refuzase de două ori banii pe care îi oferisem după operația de cataractă. Am vrut să spun asta. N-am spus. Nu voiam să ajung să le compar bolile și pensiile.

— Putem cumpăra medicamentele direct. Putem achita o factură, când avem de unde. Dar avem nevoie să știm pentru ce dăm.

Atunci Vasile s-a ridicat.

— Radu, tu mai ești bărbat în casa asta?

Soțul meu s-a uitat la mine.

— Trebuia să-i umilești?

M-am dus în baie și am încuiat ușa. Plângeam de nervi și-mi țineam prosopul la gură, să nu mă audă copilul. Atât de bine ajunsesem, mă ascundeam în propria casă fiindcă întrebasem pe ce se duc banii noștri.

Două zile nu ne-am vorbit decât despre Mara.

A treia seară, Radu mi-a spus că pleacă la părinți până mă liniștesc.

— Și după ce mă liniștesc, ce se schimbă?

Își împăturea un tricou. L-a băgat în geantă fără să răspundă.

— Eu nu-ți cer să alegi dacă îi mai iubești. Îți cer să nu mai hotărăști singur pe banii familiei noastre.

— Ei s-au sacrificat pentru mine.

— Știu. Dar eu nu mai pot împrumuta bani pentru mâncare după ce tu le faci un transfer.

A plecat. Mara m-a întrebat dacă tata se mai întoarce. I-am spus că da, deși nu vorbiserăm nimic despre întoarcere.

După patru zile, a venit să ia niște acte. Avea cearcăne și mirosea a fum de sobă.

A rămas în hol, cu cheile în palmă.

— Le-am cerut facturile.

Nu l-am întrebat imediat ce aflase. Mi-era frică să nu ne certăm iar.

— Lemnele erau plătite. O parte din bani s-au dus la gard. Și tata îi dăduse un împrumut lui Doru, vărul lui. Mama zice că n-au vrut să mă supere.

M-am așezat pe pantofar.

— Tu ce le-ai spus?

— Că Mara are nevoie de aparat. Mama a zis că dinții se mai îndreaptă și mai târziu.

Abia atunci i s-a frânt vocea.

Nu m-am bucurat că avusesem dreptate. Eram prea obosită pentru asta.

Radu n-a revenit în seara aceea. I-am spus că vreau să ne gândim bine, nu să vină doar fiindcă se certase și acolo. După o săptămână, am făcut împreună bugetul. Am stabilit o sumă mică pentru ajutor, numai în lunile în care ne permiteam. Am căutat și un psiholog, deși Radu a bombănit când a văzut tariful.

Încă avem discuții. Elena mă salută rece, iar Vasile îi spune uneori că s-a schimbat. Radu nu le închide telefonul, dar nici nu mai deschide aplicația bancară în timp ce vorbesc.

Luna trecută am plătit avansul pentru aparatul Marei. Chitanța stă în sertarul din bucătărie, lângă facturi.

Îmi pare rău că am ajuns să ne numărăm banii cu atâta teamă. Dar cât timp puteam să mai tac, ca să nu-i supăr pe ei?