Am reparat dulapul din dormitor și am găsit cutia pe care soția mea mi-o ascunsese doisprezece ani

— Pune fotografia jos, mi-a spus Ioana, întinzând mâna peste pat.

Am tras-o înapoi înainte s-o atingă. În poză, soția mea râdea cu obrazul lipit de al altui bărbat. Pe covor, lângă șurubelniță, zăcea o cutie de pantofi plină cu plicuri legate cu elastic.

— De ce? Să n-o stric? Ai păstrat-o atât de bine doisprezece ani.

Ioana s-a oprit în ușă. Avea mâinile ude de la vase și o picătură îi curgea spre cot.

Duminica aceea trebuia să repar dulapul. Ușa se lăsase, iar sertarul de jos se bloca. Nu ne permiteam mobilă nouă. Aveam rată, întreținerea restantă și aparatul dentar al Dariei de plătit.

Când am scos sertarul, cutia a căzut din spațiul din spate. Nu trebuia să citesc scrisorile. Știu. Dar prima începea cu „Ioana mea” și, din clipa aceea, am citit ca un om care caută ceva rău și se teme că va găsi.

Pe bărbat îl chema Mihai. Știam de el. Fuseseră împreună patru ani, înainte să mă cunoască. Nu știam că aveau încă un loc al lor în dormitorul nostru.

— Mai vorbești cu el?

— Nu.

— Atunci de ce le-ai ascuns?

A luat prosopul de pe calorifer și și-a șters mâinile încet.

— Pentru că știam că o să faci exact așa.

M-am ridicat. M-a durut mai tare răspunsul decât fotografia.

— Deci tot eu sunt de vină?

— Nu asta am spus.

— Dar asta zici mereu, numai cu alte cuvinte.

De câteva luni, vorbeam aproape numai despre cumpărături, ore suplimentare și cine o ia pe Daria de la școală. Eu adormeam cu televizorul aprins. Ioana stătea în bucătărie, cu telefonul lângă cană. Nu mă întrebasem ce face acolo. Presupusesem că mă evită.

Acum aveam, credeam eu, explicația.

— Te mai gândești la el când stai lângă mine?

A închis ochii.

— Uneori mă gândesc la mine de atunci. Nu e același lucru.

Mi s-a părut o scuză pregătită. Am luat cutia și am dus-o spre coșul de gunoi.

Ioana m-a prins de braț.

— N-ai dreptul.

N-a țipat. Tocmai asta m-a oprit.

Am pus cutia pe masa din bucătărie și am ieșit. Am stat în mașină, în parcarea blocului, până s-a întunecat. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă venim la masă joia următoare. I-am spus că suntem ocupați. Nu voiam s-o aud spunând că ea m-a avertizat despre femeile care „au trecut”.

Când m-am întors, Daria își făcea temele. Ioana tăia pâine. Ne-am purtat normal într-un fel atât de prost, că fata ne-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.

— Suntem obosiți, i-am spus.

După ce a adormit, Ioana a adus cutia între noi.

Mi-a arătat o fotografie în care avea douăzeci și doi de ani, într-o garsonieră cu pereții nezugrăviți. Mi-a povestit despre primul salariu, despre chiria plătită în două tranșe, despre cum își dorise să termine facultatea la seral.

— Pe astea nu mi le-ai povestit niciodată.

— La început ai spus că nu vrei să auzi despre el. După aia… mi-a fost mai simplu să tac.

Avea dreptate. Spusesem asta, mândru că eu nu sunt un bărbat gelos. Ce minciună comodă.

Dar am întrebat-o din nou de cutie.

— Ai pus-o acolo intenționat?

— Da. Când ne-am mutat. Mi-a fost teamă că mi-ai cere s-o arunc.

A început să plângă abia atunci.

— Trebuia să-ți spun. Dar mi se pare că în ultimii ani tot ce păstrez pentru mine trebuie justificat. O oră, o prietenă, o supărare…

Am vrut să-i amintesc câte ture lucram. M-am oprit. Știa deja. Și ea venea ruptă de la serviciu, apoi verifica teme și punea rufe.

N-am făcut pace în noaptea aceea. Am dormit în sufragerie trei nopți. În a patra, m-am așezat lângă ea și i-am spus ce nu reușisem până atunci:

— Mi-e frică să nu fi rămas cu mine doar fiindcă sunt omul potrivit pentru rate și cumpărături.

M-a privit mult înainte să răspundă.

— Iar mie mi-e frică să nu mai vezi altceva la mine decât ce nu fac bine.

Cutia e acum pe raftul ei, nu ascunsă. Am mers de două ori la consiliere. Încă mă încordez când îi văd numele pe vreun plic, iar ea încă ezită înainte să-mi spună ceva greu.

Nu știu cât durează să reparăm asta. Dar unde se termină dreptul ei la amintiri și unde începe dreptul meu de a nu mă simți ținut pe dinafară?