Am plecat însărcinată cu o sacoșă de haine, după ce mi-a spus că mama lui nu ne dă voie să ne căsătorim

— Nu mă însor acum, Irina. Mama spune că nu e momentul. Și are dreptate.

Țineam ecografia între două degete. Pe masă, lângă farfuria lui de ciorbă, era dosarul cu actele pentru starea civilă. Îl pregătisem singură, în pauza de masă, după ce stătusem patruzeci de minute la coadă.

— Mama ta e însărcinată cu tine sau eu?

Vlad a împins farfuria. Din sufragerie s-a auzit televizorul. Doamna Mariana venise „doar să lase niște ardei copți” și rămăsese de trei ore.

— Nu ridica vocea, a spus el. Te aude.

Asta l-a speriat. Nu faptul că plângeam. Nu că aveam mâna pe burtă. Îl speria să nu mă audă mama lui.

Eram împreună de patru ani și însărcinată în luna a cincea. Copilul fusese dorit de amândoi. Vlad plânsese când văzuse testul și îmi spusese că, în sfârșit, vom fi o familie.

Doar că familia noastră trebuia aprobată de a lui.

Locuiam într-un apartament cu două camere, cumpărat prin credit pe numele lui. Eu plăteam întreținerea, cumpărăturile și ce mai lipsea prin casă. Lucram la recepția unei clinici stomatologice. Nu aveam salariu mare, dar nu cerusem bani nimănui.

Mariana avea cheie. Intra dimineața, când eu eram la serviciu, și muta lucruri. Odată mi-am găsit medicamentele pentru sarcină în sertarul cu prosoape.

— Prea multe pastile. Pe vremea mea n-aveam atâtea și uite că am făcut copii sănătoși.

Când i-am spus lui Vlad, a râs obosit.

— Las-o, măi. Așa e ea. Vrea să ajute.

La început chiar încercasem s-o înțeleg. Îi duceam prăjituri, o sunam după analize, îi arătam ce hăinuțe găsisem. Dar orice alegere devenea o mică judecată. Pătuțul era prea scump. Medicul meu, prea tânăr. Numele ales de noi, nepotrivit.

Apoi a venit vorba despre căsătorie.

Nu voiam restaurant, formație sau bani în plic. Voiam să mergem într-o joi la primărie, cu doi martori, și după aceea să mâncăm ceva împreună. Vlad spusese da.

Până duminică, atunci când luase masa la părinții lui.

— Mama zice să nu facem lucrurile din obligație, mi-a spus la întoarcere.

— Tu te simți obligat?

Nu mi-a răspuns. Și de acolo am început să ne certăm în fiecare seară, până în seara cu ecografia și ciorba răcită.

Mariana a apărut în ușa bucătăriei.

— Un copil nu ține un bărbat lângă tine, Irina.

M-am uitat la Vlad. Așteptam să spună ceva, orice. El strângea firimiturile cu degetul.

M-am dus în dormitor și am scos sacoșa mare de rafie de sub pat. Am pus în ea două pulovere, hainele de serviciu și dosarul medical. Mâinile îmi tremurau atât de tare, că nu puteam închide fermoarul trusei de baie.

— Iar faci o scenă? m-a întrebat el din prag.

— Nu. Plec.

— Pentru o hârtie?

M-am așezat pe marginea patului. Mi se făcuse rău.

— Nu pentru hârtie. Pentru că tu vorbești cu mama ta despre noi, apoi vii și-mi comunici hotărârea.

N-a încercat să mă oprească. Mi-a spus doar să-i scriu când ajung.

Sora mea, Oana, locuia într-o garsonieră închiriată. Mi-a făcut loc pe canapeaua extensibilă și a pus apă la fiert.

— Ceai sau îl înjurăm întâi?

Am început să plâng. Urât, cu sughițuri, fără să mai pot povesti în ordine.

Primele săptămâni au fost grele. Canapeaua avea o bară exact sub șoldul meu. Dimineața luam două autobuze până la clinică. Seara calculam cât puteam pune deoparte pentru copil fără s-o las pe Oana cu toate cheltuielile.

Vlad îmi scria: „Ai mâncat?”, „Cum te simți?”, „Mama n-a vrut să sune așa”. La ultimul mesaj n-am răspuns.

Când a venit cu fructe și o cutie de bomboane, l-am întâmpinat în fața blocului.

— Îmi pare rău că te-ai supărat, a spus.

— Nu asta trebuie să-ți pară rău.

S-a uitat spre geamul Oanei.

— Ce vrei să fac? Să nu mai vorbesc cu mama?

— Vreau să poți vorbi cu ea fără să dispar eu din viața ta.

A plecat aproape la fel de nedumerit cum venise.

Discuția cu tatăl lui s-a întâmplat într-o sâmbătă, după vreo lună. N-am fost acolo. Mi-a povestit Vlad mai târziu, oprindu-se de câteva ori.

Tatăl lui, Petre, era genul de om care repara prize și ieșea din cameră când începea o ceartă. În ziua aceea, Mariana spusese că o să mă întorc „după ce-mi trec hormonii”.

Petre ar fi lăsat cana jos.

— Și dacă nu-i trec? Copilul tot se naște. Tu unde o să fii?

Vlad îi spusese că nu știe cum să împace pe toată lumea.

— N-ai să poți. Eu am tăcut ani întregi ca să fie liniște. Uite ce ai învățat de la mine.

După câteva zile, Vlad m-a sunat.

— Mi-am făcut programare la psiholog.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche, ascultându-i respirația.

— Pentru ce?

— Pentru că mă simt un nenorocit de fiecare dată când îi spun mamei nu. Și atunci îți spun ție nu. E mai ușor.

M-a durut tocmai fiindcă, pentru prima dată, nu încerca să ascundă ce făcea.

Nu m-am întors imediat. Nici după prima ședință, nici după a treia. I-am spus că nu vreau detalii din terapie și nici dovezi. Aveam nevoie să văd cum trăim, nu ce promite.

A început să vină la controale fără să-i amintesc. A pus deoparte bani pentru copil. Mi-a adus toate lucrurile rămase la el, fără să folosească întâlnirea ca să mă convingă să rămân peste noapte.

Apoi i-a cerut mamei cheia.

Mariana m-a sunat plângând. Mi-a spus că i-am întors băiatul împotriva ei.

— Nu vreau să-l întorc împotriva dumneavoastră, i-am răspuns. Dar nu mai pot să fiu eu mereu cea care cedează.

Mi-a închis. Am tremurat mult după aceea.

Acum sunt în luna a opta. Vlad continuă ședințele. Ne vedem, pregătim lucrurile copilului și uneori tot ne certăm. Săptămâna trecută mi-a spus că ar vrea să stabilim cununia. I-am cerut timp. De data asta, n-a sunat pe nimeni ca să afle ce să-mi răspundă.

Încă dorm la Oana. Îl iubesc, dar nu mă grăbesc să-mi duc sacoșa înapoi.

Cât timp i-ai da omului pe care îl iubești să învețe să-ți fie alături, fără să te pierzi pe tine așteptând?