„Dar verișoara mea a plecat. Tu de ce mai pleci?” Soțul meu nu înțelegea că nu din cauza ei îmi făcusem bagajul

— Dar Ioana a plecat! Tu de ce mai pleci?

Radu stătea în ușa dormitorului, cu cheia încă în mână. Eu încercam să închid fermoarul genții. Se prinsese căptușeala și trăgeam de el de parcă acolo era toată problema noastră.

— Pentru că eu n-am mai avut loc aici nici după ce a plecat ea.

A lăsat cheile pe comodă. Încet, atent. Apoi s-a uitat spre sufrageria în care canapeaua rămăsese, în sfârșit, strânsă.

— Nu mai înțeleg nimic.

Tocmai asta mă durea. Că după opt luni, el chiar nu înțelegea.

Când mi-a spus prima dată despre verișoara lui, curățam cartofi deasupra chiuvetei. Ioana intrase la Medicină în Iași. Nu prinsese loc la cămin, iar mătușa Doina nu putea plăti singură o chirie.

— Stă la noi până se rezolvă. O lună, poate două.

N-a spus „ce părere ai?”. A spus „stă”.

Am rămas cu un cartof în palmă.

— Radu, avem două camere. Eu lucrez de acasă trei zile pe săptămână.

— E un copil, Oana. Unde vrei s-o trimit?

Avea nouăsprezece ani. Nu voiam s-o trimit nicăieri. Voiam doar să hotărâm împreună ce se întâmpla în casa pentru care plăteam amândoi rata.

Dar spus așa, orice obiecție a mea părea o cruzime.

Ioana a venit într-o duminică, având două genți și o sacoșă cu borcane. Era politicoasă, speriată și își cerea scuze inclusiv când mergea la baie. Mi s-a făcut drag de ea.

I-am pus lenjerie curată pe canapeaua din sufragerie. Am eliberat două rafturi și i-am spus că o să ne descurcăm.

La început chiar am crezut.

Numai că sufrageria era și biroul meu, și locul în care mâncam, și singura cameră unde puteam sta împreună fără să fim deja în pat. Dimineața îmi luam calculatorul în bucătărie, ca să nu o trezesc. La prânz vorbeam cu clienții lângă frigider, în timp ce vecinul de sus găurea ceva.

Seara, Ioana învăța. Noi șopteam în dormitor.

După trei săptămâni, nu mai șopteam decât eu. Radu adormea imediat.

Lucram în salarizare și aveam perioade când abia apucam să mănânc. Tot eu observam că nu mai era detergent, că se terminase pâinea, că prosoapele umede rămâneau pe scaune.

Ioana își spăla farfuria și mă întreba dacă am nevoie de ajutor. Eu spuneam prea des că nu. Asta a fost și greșeala mea. Mă așteptam ca un adult să vadă singur ce era de făcut, dar strângeam eu înainte să apuce cineva să vadă.

Într-o joi am venit de la birou cu febră. În chiuvetă erau două cratițe, iar pe aragaz se uscase lapte curs.

Radu se uita la știri.

— N-ai putut să speli și tu?

— Tocmai am ajuns.

— De o oră.

A dat sonorul mai încet.

— Spune-mi ce să fac și fac. Nu trebuie să începi așa.

M-am dus în baie și am plâns cu robinetul deschis. Pe urmă am spălat cratițele. Mi-e și ciudă când îmi amintesc.

O lună s-a făcut două. Apoi au venit sărbătorile, sesiunea, încă o încercare nereușită de a găsi ceva ieftin.

Când am pus facturile pe masă, Radu mi-a spus că nu putem calcula fiecare duș al fetei.

— Nu despre duș vorbesc. Luna asta am intrat în banii puși deoparte.

Atunci am aflat că îi trimisese mătușii Doina șase sute de lei pentru niște analize. Din economiile noastre.

— Aveam de gând să-ți spun.

— După ce? După ce observam că lipsesc?

S-a ridicat brusc.

— Femeia asta m-a ținut la ea când eram la liceu. Mama n-avea cu ce să mă țină în oraș. Eu nu uit oamenii care m-au ajutat.

Știam povestea. O respectam. Dar în seara aceea am simțit că plăteam și eu o datorie despre care nu fusesem întrebată.

— Nici eu nu-ți cer să uiți. Îți cer să vorbești cu mine.

— De când ești așa de rece?

N-am mai zis nimic. Când omul cu care trăiești te face rece tocmai fiindcă îi spui că nu mai poți, începi să te îndoiești de tine.

Câteva zile mai târziu, Ioana m-a găsit în bucătărie, mâncând în picioare.

— Oana, eu vă încurc, nu?

Am vrut să spun iar „nu”. N-am putut.

— Nu tu, ca om. Dar felul în care trăim acum nu mai merge pentru mine.

S-a așezat la masă și și-a tras mânecile peste palme.

— Radu mi-a zis să nu mă grăbesc cu chiria. Că voi oricum nu foloseați sufrageria cine știe ce.

Am pus furculița jos.

Deci vorbise cu ea. Hotărâse că ne era bine, deși mă văzuse lucrând cu calculatorul pe genunchi, în dormitor.

Ioana și-a găsit, în trei săptămâni, o cameră împărțită cu o colegă. Am ajutat-o să-și ducă lucrurile. Când ne-am îmbrățișat, mi-a spus încet:

— Îmi pare rău. Dacă știam…

— Nu era treaba ta să ghicești.

Chiar nu era.

În prima seară singuri, Radu a comandat mâncare și a pus două pahare pe masă.

— Gata. Ne-am recuperat casa.

A așteptat să mă bucur. Eu mă uitam la locul unde stătuseră cărțile Ioanei și simțeam doar oboseală.

Au trecut două săptămâni. Nu ne certam, dar nici nu ne căutam. El încerca să mă ia în brațe, iar eu mă încordam. Mă simțeam vinovată și pentru asta.

Când i-am spus că am nevoie să stau câteva zile la sora mea, a izbucnit:

— Ce mai vrei să fac? A plecat! Ai câștigat!

Atunci am scos geanta.

În ușa dormitorului, după întrebarea lui, i-am spus tot. Fără să țip. Despre bani, despre bucătărie, despre serile în care mă prefăceam că dorm ca să nu ne certăm iar.

— Nu voiam să câștig împotriva Ioanei. Voiam să mă iei în serios înainte să ajung să plec.

Radu s-a așezat pe pat.

— Am crezut că exagerezi și că o să-ți treacă.

Măcar era adevărat.

Am stat la sora mea unsprezece zile. Acum mergem la consiliere. Uneori vorbim bine. Alteori ne întoarcem la aceleași reproșuri. Nu știu încă dacă vom reuși.

Știu doar că nu-mi mai ajunge să aud că sunt importantă după ce mi-am făcut bagajul. Oare cer prea mult dacă vreau să simt asta și când cer, pur și simplu, ajutor?