I-am spus cumnatei că anul acesta nu venim de Crăciun. Când a pus totuși masa pentru noi, am plecat la munte și familia s-a rupt în două

— Să nu îndrăznești să-mi spui că sunteți pe drum spre munte! Eu am douăsprezece persoane la masă și mama întreabă de voi!

Vocea Danielei se auzea din telefonul lui Radu. Eram într-o benzinărie, cu două cafele între noi și geanta de voiaj la picioare. Soțul meu privea prin parbriz, fără să răspundă. Deja întindeam mâna spre centură, pregătită să spun că ne întoarcem.

Apoi el a zis:

— Ți-am spus de trei ori că nu venim. Nu ne întoarcem.

În paisprezece ani de căsnicie, nu-l auzisem niciodată vorbind așa cu sora lui.

Daniela era cu șapte ani mai mare și îl crescuse cât părinții lor lucraseră în schimburi la fabrică. Îi făcuse pachetul pentru școală, mersese la ședințe, îl apărase de tatăl lor când lua note mici. Toate astea erau adevărate. Ni le amintea la fiecare ceartă.

După ce ne-am căsătorit, doar i se mărise lista de responsabilități. Hotăra unde facem Paștele, ce cadou cumpărăm părinților și cât contribuim la renovarea casei lor. Ne trimitea suma pe telefon, urmată de un «să-mi dați până vineri».

Eu lucram la un cabinet stomatologic, la recepție. Radu era electrician. Nu ne plângeam de foame, dar aveam rată și o mașină care cerea bani aproape lunar. Uneori, contribuțiile stabilite de Daniela însemnau să amânăm câte ceva pentru noi.

— Lasă, că e pentru ai mei, spunea Radu.

Și eu lăsam. Numai că, încet, începusem să-l aud pe «lasă» înainte să apuc să spun ce mă doare.

Crăciunul din anul precedent fusese cel mai greu. Pierdusem o sarcină în noiembrie. Daniela știa, dar la masă, când o mătușă începuse cu întrebările despre copii, spusese:

— Nici să te mai gândești atât nu-i bine. Faceți o vacanță, relaxați-vă.

M-am dus în baie și am dat drumul la robinet. Radu a venit după câteva minute, însă, când i-am cerut să plecăm, mi-a șoptit:

— Mai stăm puțin. Să nu stricăm seara.

Anul acesta, la începutul lui decembrie, i-am pus în față două căni de ceai și i-am spus că nu mai pot.

— Nu vreau să alegi între mine și ai tăi. Vreau doar să putem hotărî ceva împreună și să rămână hotărât.

A stat mult cu mâinile în jurul cănii.

— Știu. Anul trecut trebuia să plecăm când mi-ai cerut.

Nu mă așteptasem să spună asta. Am început să plâng înainte să-i răspund.

Am decis să petrecem Crăciunul singuri. Acasă, inițial. Cu sarmale cumpărate, o tavă de cartofi și fără musafiri.

Radu a sunat-o pe Daniela chiar în seara aceea. A doua zi i-am scris și eu, ca să nu existe încurcături. Ne-a răspuns cu un deget ridicat și am crezut, prostește, că înțelesese.

Pe 20 decembrie, soacra mea m-a întrebat dacă aduc eu salata de boeuf.

— Care salată?

— Păi la Daniela. A zis că veniți de dimineață, s-o ajuți.

Mi s-au încălzit obrajii. Cunoșteam deja următoarele replici: cumpărase pentru noi, se obosise, părinții așteptau. Refuzul nostru urma să devină o răzgândire urâtă, făcută în ultimul moment.

Când a sunat-o Radu, Daniela nici n-a încercat să nege.

— Hai, măi, că nu stă nimeni singur de Crăciun. Ce-i prostia asta? Mama cât crezi că o să mai poată veni?

Mama lor avea probleme cu genunchii. Cu o săptămână înainte o duseserăm noi la control și îi cumpăraserăm medicamentele. Totuși, întrebarea aceea l-a făcut pe Radu să tacă.

În seara aceea am căutat cazare. Am găsit o căsuță lângă Zărnești, rămasă liberă după o anulare. Două nopți costau aproape cât reparația mașinii, pe care o tot amânam.

— Nu ne prea permitem, am spus.

Radu a închis aplicația băncii.

— Nici să stăm cu frică în casa noastră nu ne permitem.

Am rezervat. N-a fost vreo decizie eroică. M-am simțit vinovată din clipa în care am apăsat butonul.

Pe părinții lui i-am anunțat înainte să plecăm. Le-am dus cumpărăturile pe 23 decembrie și le-am promis că trecem din nou după sărbători. Soacra mea a ascultat cu buzele strânse.

— Măcar să nu vă certați cu sora ta, i-a spus lui Radu.

El a lăsat sacoșa jos.

— Mamă, eu doar ți-am spus unde mergem.

Telefonul din benzinărie a venit în Ajun. După ce Radu a închis, au început mesajele. Daniela pusese pe grupul familiei o fotografie cu masa și două scaune goale.

«Pentru unii, familia nu mai înseamnă nimic.»

O mătușă a scris că tinerii nu mai respectă nimic. Un unchi i-a spus lui Radu să nu uite cine l-a crescut. Apoi Daniela mi-a trimis separat:

«Până să apari tu, fratele meu nu era așa.»

Am citit mesajul de câteva ori. Radu mi-a luat telefonul din mână, a citit și el, apoi a sunat-o.

— Eu am rezervat casa. Eu conduc. Nu mai pune alegerile mele în cârca soției mele.

N-am auzit ce i-a răspuns. El s-a îndepărtat câțiva pași și, când s-a întors, avea ochii roșii.

La căsuță era frig. Am stat în paltoane până s-au încălzit caloriferele. Am mâncat sarmalele dintr-o caserolă, iar eu am plâns când am văzut fotografia părinților lui, așezați la masa Danielei.

— Poate trebuia să mergem, am șoptit.

— Și anul viitor? m-a întrebat Radu.

N-am mai zis nimic. Ne-am culcat devreme, ținându-ne de mână. Dimineața am băut cafeaua în liniște. Pentru prima dată după mult timp, nu ne grăbeam nicăieri.

Ruptura n-a trecut odată cu sărbătorile. Daniela nu ne-a vorbit aproape trei luni. Când mergeam la părinți, pleca înainte să ajungem. Radu a sunat-o de ziua ei și i-a lăsat un mesaj. Nu i-a răspuns.

S-au întâlnit în aprilie, când socrul meu a avut nevoie de ajutor cu niște acte. Ea a izbucnit lângă mașină:

— Eu fac tot și voi mă lăsați singură!

— Atunci întreabă-ne ce putem face. Nu hotărî și după aia ne certa.

Au vorbit aproape o oră. N-au venit acasă împăcați, dar s-au mai sunat după aceea.

În noiembrie, Daniela ne-a scris: «Voi ce planuri aveți de Crăciun?»

Am rămas cu telefonul în mână. Era prima dată când ne întreba.

Încă mă doare că a trebuit să plecăm ca să fim auziți. Voi unde ați fi tras linia dintre grija pentru familie și dreptul de a hotărî pentru voi?