Mama mi-a cerut bani pentru vacanța nepotului, iar despre fiica mea a spus că îi ajunge o plimbare prin magazine. De data asta, am refuzat

— Cere un avans, Irina. Nu te trimite nimeni să dai cu sapa pentru banii ăștia.

Țineam telefonul între umăr și ureche și scurgeam pastele deasupra chiuvetei. Când mama a spus suma, două mii cinci sute de lei, am închis robinetul. Din sufragerie se auzea cum Ana își repeta lecția la istorie.

— Pentru ce îți trebuie?

— Pentru tabăra lui Rareș. Pleacă la mare cu băieții. Cătălin a plătit o parte, mai pun și eu, dar nu ajunge.

Am lăsat oala jos. Pe frigider aveam prinsă în magnet o înștiințare pentru excursia Anei. Patru sute optzeci de lei. Îi spusesem că luna asta nu putem.

— Și Ana? Pentru ea ne gândim la ceva vara asta?

Mama a pufnit.

— Păi ea ce caută acolo? E tabără de băieți. Las-o la bunicii din București sau dă-i niște bani să se ducă prin magazine. Nu are nevoie de așa ceva.

M-am uitat spre ușa sufrageriei. Ana nu mai repeta.

— Nu îți dau banii, mamă.

A fost prima dată când am spus asta fără să adaug imediat o scuză.

Am patruzeci și unu de ani și lucrez ca funcționară la o instituție publică. După divorț, am rămas cu Ana și cu rata apartamentului. Tatăl ei trimite pensia alimentară, uneori la timp, alteori după două telefoane. Nu murim de foame. Dar știu exact cât costă detartrajul copilului și cât mai pot amâna cumpărarea unei mașini de spălat.

Cătălin, fratele meu, este mai mic cu trei ani. Pentru mama a rămas mereu „băiatul”. Dacă întârzia cu banii, era necăjit. Dacă întârziam eu, nu mă organizasem bine.

Când mi-am găsit serviciul, mama m-a întrebat cât câștig. Când și-a schimbat el mașina, le-a chemat pe vecine să o vadă.

Mă obișnuisem. Asta îmi spuneam, măcar. Că așa este ea și că nu merită să stricăm o duminică pentru fiecare vorbă.

Apoi s-au născut copiii și tot ce înghițisem eu a început să ajungă la Ana.

De Crăciun, Rareș primea cutii cât scaunul: o consolă, un elicopter cu telecomandă, pantofi pe care îi ceruse. Ana primea o pijama și o pungă cu dulciuri.

Nu mă durea prețul pijamalei. Mă durea că mama îl întreba pe Rareș din noiembrie ce își dorește, iar la Ana nici măcar mărimea nu o nimerea.

— Fetelor le plac hainele, îmi spunea când încercam să discut.

Anei îi plăceau telescoapele și cărțile despre animale.

În primăvară, luase zece la matematică. La masa de duminică, i-a arătat bunicii lucrarea, netezind colțul îndoit.

— Bravo, dar să vedem dacă te ține. Și nu mai veni în pantalonii ăștia largi, parcă sunt de căpătat.

Câteva minute mai târziu, Rareș a spus că echipa clasei lui câștigase un meci. Mama l-a lăudat până la desert. Când am aflat că el nici nu jucase, a răspuns:

— A fost acolo, i-a încurajat. Și asta contează.

Ana și-a băgat lucrarea în ghiozdan. Eu am strâns farfuriile. Și pentru asta îmi e rușine și acum: că am strâns farfuriile.

La telefon, mama a tăcut câteva secunde după refuzul meu.

— Cum adică nu-mi dai? Ți-i cer împrumut.

Mai împrumutasem. Pentru reparația mașinii lui Cătălin, pentru niște analize, pentru o factură. Unele sume se întorseseră pe jumătate, altele deveniseră lucruri despre care „nu se cade să ții socoteala în familie”.

— Nu iau avans pentru vacanța lui Rareș când copilul meu stă acasă.

— Ai ajuns să fii geloasă pe un copil?

— Nu sunt geloasă pe el. Sunt supărată pe voi.

Mi-a spus că m-am schimbat de când am divorțat. Că văd nedreptăți peste tot. Că, dacă o țin așa, să nu mă mai aștept să vină sau să mă ajute cu ceva.

Am simțit vechea panică. Impulsul să îndrept lucrurile, să spun că vedem, că poate găsesc o soluție.

Numai că mi-am amintit de Ana la patru ani, cu febră, și de mine sunând-o pe mama înaintea unei zile în care nu puteam lipsi. Atunci avusese programare la coafor. După-amiază mersese să-l ia pe Rareș de la grădiniță.

— Bine, mamă, am spus. Dar banii tot nu îi dau.

Cătălin m-a sunat după douăzeci de minute.

— Ești mulțumită? Plânge mama din cauza ta.

Nici nu m-a salutat.

Mi-a spus că sunt zgârcită, că îi stric băiatului vacanța, că el nu mi-a numărat niciodată banii.

— Tocmai asta e, Cătălin. Ai mei sunt deja numărați. Rată, întreținere, mâncare. Nu rămân două mii cinci sute fiindcă ridici tu vocea.

— Spune direct că nu vrei!

— Nu vreau.

M-am așezat pe marginea scaunului. Îmi tremurau genunchii, deși el nu putea să vadă.

— Și nu o mai puneți pe Ana să stea cuminte lângă voi în timp ce îi explicați că pentru ea ajunge mai puțin.

A închis.

Ana a venit în bucătărie după ce se răciseră pastele.

— Mamaie s-a supărat pentru că ai întrebat de mine?

Avea treisprezece ani și stătea în ușă de parcă trebuia să ceară voie să intre în propria bucătărie.

— Nu ai făcut tu nimic.

— Pot să nu merg nicăieri. Serios. Nici în excursie nu mai vreau.

Am tras un scaun lângă mine.

— Eu trebuia să vorbesc mai demult. Nu tu trebuie să vrei mai puțin.

Nu m-a îmbrățișat. A desfăcut ambalajul unei felii de pâine și a început să rupă colțul. Apoi m-a întrebat dacă putem mânca pe balcon.

Pe grupul familiei au urmat două zile de liniște. După aceea, mama a trimis o imagine cu un mesaj despre copiii care își uită părinții. O mătușă mi-a scris separat să fiu eu mai înțeleaptă.

N-am răspuns imediat. Am scris, am șters, apoi am lăsat telefonul în sertar.

Nu am plătit tabăra. Nu am cumpărat nici pentru Ana o vacanță scumpă, ca să demonstrez ceva. Am pus deoparte pentru excursia ei, iar până atunci am mers într-o sâmbătă cu trenul la munte, cu sandvișuri făcute acasă.

Mama încă vorbește rece cu mine. Mă doare când văd că nu sună și uneori tot eu duc mâna spre telefon.

Dar nu mai vreau ca Ana să învețe de la mine să zâmbească atunci când este rănită. Dacă liniștea familiei depinde de tăcerea ei, oare ce fel de liniște am apărat atâția ani?