Am plecat singur la mare fiindcă „nu mai puteam”. Când m-am întors, soția mea avea o geantă pregătită lângă ușă

— Tu vorbești serios? Pleci acum, când Vlad are iar patru la matematică?

Ioana stătea în ușa dormitorului, cu o cămașă de-a mea în mână. Eu îmi îndesam prosopul de plajă între două tricouri.

— Sunt patru zile, nu mă mut de acasă. Simt că-mi crapă capul de la serviciu.

— Și mie de unde crezi că-mi crapă?

N-am răspuns. Am tras fermoarul genții, care s-a blocat într-un colț. M-am enervat pe fermoar. Era mai simplu decât să mă uit la ea.

Aveam patruzeci și doi de ani, doi copii și convingerea că eram un soț decent. Nu beam, aduceam salariul acasă, făceam cumpărături când mi se trimitea lista. Dacă mă întrebai, spuneam că ne împărțim treburile.

Adică ea știa ce trebuia făcut, iar eu executam uneori.

În luna aceea, Ioana lucrase peste program la cabinetul de contabilitate. Venea acasă, punea ceva pe foc și se așeza lângă Vlad, care începea să plângă înainte să deschidă culegerea. Avea doisprezece ani și rămăsese în urmă la fracții. Daria, de opt ani, ne aducea aproape zilnic observații în caiet: vorbea în ore, uita teme, se certa cu colega de bancă.

Eu spuneam că trebuie mai multă disciplină.

Ioana spunea că trebuie să stăm cu ei.

— Păi stai, că pe tine te ascultă, răspundeam.

Cu două seri înainte să plec, îmi arătase prețul meditațiilor: o sută douăzeci de lei ședința. Eu deja plătisem cazarea la Eforie. Patru nopți, benzină, mâncare. Aproape cât meditațiile lui Vlad pe două luni.

— Măcar luna asta să fim atenți, spusese ea.

— Deci nici să respir nu mai am voie?

A lăsat telefonul jos. N-a mai insistat. Eu am luat tăcerea ei drept acord.

În prima zi la mare am dormit două ore pe plajă. Am mâncat când mi s-a făcut foame. Seara am stat pe faleză fără să mă întrebe nimeni unde sunt șosetele curate.

I-am trimis Ioanei o fotografie cu apa.

Mi-a răspuns după trei ore: „Frumos.”

Atât.

A doua zi am sunat acasă. Daria a răspuns în șoaptă.

— Mama e în baie.

— Și de ce șoptești?

— Cred că plânge. Dar a zis că o ustură ochii.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche. Se auzea hota, apoi Vlad întrebând dacă avem pâine.

Când a venit Ioana, am întrebat-o ce pățise.

— Nimic nou. Daria a făcut febră, am luat-o de la școală. Am ratat termenul pentru niște declarații. Vlad nu s-a dus la meditație fiindcă n-am avut cu cine s-o las.

— Puteai să-mi spui.

— Și ce făceai, Radu? Îmi spuneai să mă descurc?

M-am supărat. Asta îmi amintesc cu rușine: înainte să mă îngrijorez, m-am supărat că îmi stricase seara.

Am coborât să mănânc. La masa de lângă mine, un tată îi tăia șnițelul unui băiețel. Mi s-a făcut dor de copiii mei atât de brusc, încât am deschis conversația cu Ioana.

Am recitit mesajele din ultimele săptămâni.

„Poți ajunge joi la ședință?”

„Nu uita să vorbești cu Vlad.”

„Te rog, ia tu lapte.”

Răspunsurile mele erau aproape toate la fel: „Nu pot”, „Mai târziu”, „Amintește-mi”.

M-am întors cu o zi mai devreme. Mi-am imaginat că o să conteze mult. Cumpărasem și o cutie cu bomboane.

Ioana avea o geantă lângă ușă.

— Mâine plec la ai mei. Stau până duminică.

— Cum adică? Eu abia am venit.

— Știu. De asta pot să plec.

Am pus bomboanele pe pantofar.

— Și cu copiii?

S-a uitat la mine lung.

— Rămân cu tatăl lor.

Am început să-i explic că luni aveam o prezentare, că trebuia să mă pregătesc, că nu era momentul. Ea și-a împăturit încet bluza rămasă pe scaun.

— Nici pentru mine n-a fost momentul. Numai că pe mine nu m-ai întrebat.

Pe frigider a lipit o foaie cu orele copiilor, numărul profesoarei de matematică și doza de sirop a Dariei. Când am întrebat-o ce să le gătesc, a închis ochii.

— Radu, nu plec dacă trebuie să-ți organizez și fiecare masă. Ai bani, ai magazin, știi să citești o rețetă.

A doua zi, la șapte fără un sfert, Daria plângea fiindcă nu găseam colanții pentru sport. Vlad îmi întindea un formular care trebuia semnat de două zile. Laptele a dat în foc în timp ce căutam în dulap.

Am ajuns târziu la serviciu. Șeful m-a întrebat dacă nu aveam pe cineva să mă ajute.

— Am soție, am zis, apoi m-am oprit.

În pauza de prânz am fugit la farmacie și la magazin. Seara am ars o tavă de cartofi. Daria i-a mâncat cu iaurt, fără să se plângă, ceea ce m-a făcut să mă simt și mai prost.

La matematică, Vlad a împins caietul spre mine.

— Nu înțeleg nimic.

— Cum să nu înțelegi? Fii atent aici.

A tresărit. Țineam creionul ridicat și vorbeam deja prea tare.

— De asta nu-ți cer ajutorul, a spus. Mama măcar mai încearcă o dată.

Am pus creionul jos.

Am stat aproape o oră la trei exerciții. La ultimul, a trebuit să caut și eu explicația. Când i-a ieșit, Vlad a zâmbit puțin și mi-a împins caietul mai aproape.

Sâmbătă am sunat-o pe Ioana. Voiam s-o întreb unde ținem detergentul. M-am uitat prin debara înainte să răspundă și l-am găsit.

— Voiam doar să văd ce faci.

— Am dormit după-amiază, mi-a spus, de parcă mărturisea ceva.

Duminică, atunci când s-a întors, chiuveta era plină. Copiii erau hrăniți, temele făcute, dar rufele încă umede stăteau în mașină. Nu pregătisem un spectacol de tată priceput. Abia ținusem pasul.

— Îmi pare rău, i-am spus. Nu doar pentru mare.

A lăsat geanta jos.

— Nu vreau să înțelegi trei zile și după aia să uităm.

N-am uitat. Am preluat meditațiile lui Vlad, cumpărăturile și două seri pe săptămână în întregime. Încă ne certăm. Încă îmi scapă câte un „de ce nu mi-ai zis?”. Acum mă aud și mă opresc.

Mă gândesc uneori cât de firesc mi s-a părut că odihna mea merită plătită din oboseala ei. Oare câți dintre noi spunem că ne ajutăm partenerul, fără să vedem că locuim în aceeași casă și avem aceeași răspundere?