Mi-am primit sora în casă după divorț. Nouă luni mai târziu, soțul meu își făcea bagajul, iar mama mă întreba cum pot să-mi las sângele pe drumuri

— Dacă mai stă aici, eu plec, mi-a spus Radu, îndesând două tricouri într-o sacoșă de supermarket.

Din sufragerie se auzea televizorul. Sora mea râdea la o emisiune, iar pe masa din bucătărie aveam factura la gaze, o farfurie cu resturi și cei șaptezeci de lei cu care trebuia să ajungem până vineri.

— Nu mă pune să aleg, am șoptit.

Radu s-a oprit.

— De nouă luni alegi. Numai că nu pe noi.

M-a durut fiindcă avea dreptate. Și fiindcă, până atunci, îmi spusesem că un om bun rabdă puțin mai mult.

Când Ioana venise la noi, într-o seară rece de noiembrie, avea două genți și pleoapele umflate. Divorțul încă nu se terminase. Fostul soț îi blocase accesul la contul în care își ținuseră economiile, iar ea dormise trei nopți la o colegă.

Radu i-a luat gențile înainte să apuc eu.

— Camera mică e a ta până te pui pe picioare.

Era camera în care țineam biroul și rufele la uscat. Noi aveam un apartament cu două camere, cumpărat în rate, într-un bloc vechi din Ploiești. Nu ne prisosea nimic, dar nici nu puteam s-o las cu geanta în fața ușii.

În prima lună, Ioana plângea mult. O auzeam noaptea mergând la baie, încercând să nu facă zgomot. Îi lăsam mâncare acoperită pe aragaz. Radu îi reparase telefonul vechi, fiindcă nu mai încărca.

N-am vorbit despre bani. Mi s-ar fi părut crud.

După două luni, s-a angajat la un magazin de încălțăminte. Când a luat primul salariu, a venit cu o prăjitură și ne-a îmbrățișat.

— De luna viitoare vă dau și eu ceva. Acum am niște restanțe.

Am crezut-o. Chiar avea cheltuieli cu divorțul și datorii făcute în lunile fără serviciu.

Numai că luna următoare a cumpărat un palton. Apoi niște căști. Pungile le ducea direct în cameră, însă cutiile rămâneau lângă coșul de gunoi.

Când i-am cerut trei sute de lei pentru întreținere, a lăsat furculița jos.

— Atât de rău ați ajuns, să calculați și câtă apă beau eu?

— Nu apa ta o calculăm, Ioana. Împărțim cheltuielile.

N-a mai mâncat. Eu am strâns masa și, până seara, tot eu mă simțeam vinovată.

Așa se întâmpla mereu. Orice rugăminte ajungea o dovadă că n-o înțelegem.

Să spele vasele? Era ruptă după serviciu. Să cumpere pâine? Uitase. Să dea televizorul mai încet după unsprezece? Numai seara avea și ea un pic de bucurie.

Eu lucram la contabilitatea unei firme de distribuție. Radu era electrician și începuse să ia lucrări sâmbăta. Îl vedeam cum își freca degetele când venea acasă, cu pielea crăpată de frig, iar duminica mă întreba dacă putem amâna cumpărăturile mari.

Într-o seară, am găsit în frigider o caserolă goală. Era mâncarea pe care i-o pregătisem pentru a doua zi.

— Am crezut că e pentru toată lumea, a zis Ioana, fără să ridice ochii din telefon.

Radu și-a făcut două sandvișuri. N-a spus nimic. Tăcerea lui m-a speriat mai tare decât ar fi făcut-o un scandal.

Apoi au început vorbele despre el.

— Te ține cam din scurt, mi-a spus sora mea când eram singure.

— Cine?

— Radu. Pentru orice cheltuială trebuie să vă sfătuiți. Nu vezi?

Ne sfătuiam fiindcă aveam rată, nu fiindcă trebuia să cer voie. Dar ea știa unde să apese. Tata hotărâse mereu tot în casa noastră, iar mama ne învățase să nu-l supărăm.

Dintr-odată, mă trezeam apărându-mă în fața soțului pentru lucruri pe care el nici nu mi le reproșase. Ne certam din nimic. Eu eram obosită, el se simțea nedreptățit, iar Ioana închidea ușa camerei când ridicam vocea.

Am încercat să pun ordine. Am scris pe o foaie cheltuielile și i-am propus să contribuie cu cinci sute de lei lunar, plus să împărțim curățenia.

— Deci îmi cereți chirie.

— Îți cerem să locuiești cu noi, nu să fim la dispoziția ta, a răspuns Radu.

Ea s-a uitat la mine.

— Și tu accepți să-mi vorbească așa?

Am rămas cu pixul în mână. N-am spus nimic. Mai târziu, Radu mi-a zis că acela fusese momentul în care se simțise singur în casa lui.

Punctul de rupere a venit într-o joi. Întârziase plata unei lucrări, iar eu îi cerusem Ioanei contribuția promisă. Mi-a spus că nu mai avea bani.

Seara am văzut-o probând niște cizme noi în hol.

— Le-am luat la reducere. Trebuie să mă simt și eu om.

Nu cizmele m-au făcut să plâng. Ci faptul că eu îmi amânasem controlul stomatologic a treia oară.

În seara aceea a apărut sacoșa lui Radu.

M-am dus în sufragerie și am oprit televizorul. Îmi tremura mâna pe telecomandă.

— Ioana, trebuie să-ți găsești alt loc. Ai o lună.

S-a uitat întâi la mine, apoi spre ușa dormitorului.

— El te-a pus.

— Nu. Eu îți spun.

— Sunt sora ta.

— Știu. Dar nu mai pot așa.

A plâns. Am plâns și eu. Mi-a spus că după tot ce trăise nu se aștepta s-o umilesc tocmai eu. Aproape am retras totul. Mă și auzeam spunând „mai vedem”.

În schimb, am pus telecomanda pe masă și am ieșit.

Mama m-a sunat a doua zi.

— Sângele tău îl lași pe drumuri?

I-am explicat termenul, salariul Ioanei, camerele de închiriat pe care începusem să le caut împreună. Mama revenea la aceeași întrebare: ce-o să spună rudele?

— Mamă, poți s-o primești tu?

A urmat o pauză lungă. Nu avea loc. Avea tensiunea mare. Nu suporta gălăgia.

N-am mai întrebat nimic.

Ioana s-a mutat după trei săptămâni, într-un apartament împărțit cu o colegă. Am ajutat-o cu garanția, dintr-un avans luat de la serviciu. Radu a fost de acord, cu condiția să nu plătim la nesfârșit plecarea pe care ea o amâna.

La ușă, sora mea mi-a lăsat cheia în palmă.

— Să nu ai nevoie vreodată de mine.

N-am dormit în noaptea aceea.

Au trecut patru luni. Vorbim rar, mai ales prin mesaje. Mama încă îmi spune că ar trebui s-o caut mai des. Eu încă tresar când văd numele Ioanei pe ecran.

Dar Radu nu și-a mai făcut bagajul. Mâncăm împreună, plătim ce avem de plătit și uneori stăm fără să vorbim. Abia acum simt cât îmi lipsise liniștea asta.

Îmi iubesc sora și mi-e dor de ea. Totuși, dacă pentru a o ajuta trebuie să-mi pierd căsnicia și liniștea, unde se mai termină datoria mea?