Soțul meu i-a cerut mamei lui să ne dea cheia înapoi. Trei ani mai târziu, un telefon de la spital ne-a adus din nou față în față

— Dă-mi cheia, mamă.

Andrei stătea în ușa bucătăriei, cu palma întinsă. Soacră-mea ținea încă lingurița cu care încercase să-i bage Ilincăi mâncarea în gură, deși fetița plângea și întorcea capul. Eu aveam bluza pătată de supă și mâinile îmi tremurau.

— Pentru ea mă dai afară? a întrebat Maria.

— Nu te dau afară pentru nimeni. Îți cer să nu mai intri aici ca să ne spui că nu știm să ne creștem copilul.

A lăsat cheia pe masă. Apoi și-a luat sacoșa de lângă frigider și a plecat fără să se uite la nepoată.

Ilinca avea doi ani și jumătate. Noi eram căsătoriți de patru ani și plăteam rata unui apartament cu două camere. Eu tocmai mă întorsesem la serviciu, la un cabinet stomatologic, iar Andrei lucra în ture la depozit. Trăiam după un calendar lipit pe frigider: creșă, facturi, cumpărături, cine ajunge primul acasă.

Maria locuia la trei stații de autobuz. Rămăsese văduvă înainte să ne cunoaștem noi și se obișnuise ca fiul ei să răspundă la orice telefon, indiferent de oră.

La început, ajutorul ei chiar fusese ajutor. Ne aducea ciorbă, lua copilul o oră în parc, întindea rufele când mă găsea adormită pe canapea. Eu îi mulțumeam sincer.

După aceea, fiecare lucru făcut de mine a început să aibă ceva greșit.

Supa era prea subțire. Ilinca era îmbrăcată prea lejer. Nu trebuia s-o iau în brațe când plângea. Nu trebuia nici s-o las să plângă. Dacă găsea vase în chiuvetă, ofta înainte să spună bună ziua.

— Pe vremea mea, țineam și casa, și copilul, și serviciul.

Mă apucam să spăl vasele, deși abia intrasem pe ușă. Uite așa ajunsesem.

Andrei îmi spunea să nu pun la suflet.

— Știi cum e mama. Vorbește și ea.

Numai că eu începusem să ascund lucruri înainte să vină. Îndesam hainele neîmpăturite în dulap. Ștergeam masa chiar dacă era curată. Când auzeam cheia în yală, mi se strângea stomacul.

Într-o joi, am găsit-o aruncând la gunoi mâncarea pregătită pentru Ilinca. Făcuse ea alta, „mai hrănitoare”. Era sfârșit de lună, mai aveam puțini bani până la salariu, iar eu gătisem seara, după ce adormise copilul.

— Măcar puteai să mă întrebi, i-am spus.

— Dacă te întreb, te superi. Dacă fac, tot te superi. Nu-ți mai intră omul în voie.

Seara i-am povestit lui Andrei. A zis că va vorbi cu ea. A vorbit, dar a doua zi Maria m-a sunat să mă întrebe de ce îl întorc împotriva ei.

De atunci am început să ne certăm și noi. Nu pentru supă sau haine. Pentru că eu îi ceream să mă creadă, iar el căuta mereu o explicație care să nu supere pe nimeni.

În duminica aceea, Ilinca avea o aftă și o durea când înghițea. Maria insista să termine castronul. Când i-am luat lingurița, mi-a prins încheietura.

— Las-o, că o înveți să vă conducă! Ești prea moale pentru copilul ăsta.

Andrei a auzit din hol.

Prima dată n-a mai încercat să împace vorbele. I-a cerut cheia și i-a spus că vizitele vor fi mai rare, anunțate, fără comentarii despre felul în care ne creștem fata.

— Când o să-ți trebuiască mamă, să n-o mai cauți, i-a răspuns ea.

El a rămas cu mâna pe clanță mult după ce plecase.

N-am hotărât atunci să nu ne mai vedem trei ani. Ruptura s-a făcut din telefoane respinse, mesaje amare și orgolii pe care nimeni nu mai știa să le lase jos.

Andrei a sunat-o după o săptămână. Ea i-a spus că merge la noi numai dacă îmi cer eu scuze. El a închis. De ziua Ilincăi am invitat-o, dar n-a venit. A trimis printr-o vecină un ursuleț și un plic cu bani. Andrei a dus plicul înapoi.

Eu mă simțeam, pe rând, ușurată și vinovată. Casa era liniștită, dar îl vedeam pe el uitându-se la telefon de sărbători.

— Poți să mergi la ea, i-am spus într-o seară. Nu trebuie să alegi între noi.

— Dacă mă duc, o să înceapă iar despre tine. Și o să mă enervez. Nu știu cum să fac.

Nici eu nu știam.

Telefonul a venit într-o dimineață de februarie. O vecină o găsise pe Maria pe palier, cu dureri puternice în piept. Ambulanța o dusese la spital. Făcuse infarct.

Andrei și-a scăpat cheile lângă pantofar. S-a aplecat de două ori după ele și tot nu reușea să le prindă.

Am chemat-o pe sora mea să stea cu Ilinca și am plecat împreună.

La spital, Maria părea mai mică decât mi-o aminteam. Avea părul lipit de tâmple și o sacoșă cu papuci sub pat. M-a văzut în prag și a tras cearșaful mai sus.

— Ai venit și tu?

— Am venit.

N-am îmbrățișat-o. I-am pus apa pe noptieră și am întrebat-o unde are buletinul.

În zilele următoare am dus cămăși curate, am cumpărat medicamentele cerute și am ascultat indicațiile pentru externare. Vorbeam despre lucruri mici. Abia într-o după-amiază, când Andrei coborâse după niște acte, ea mi-a spus:

— Mi-a fost ciudă pe tine.

Am rămas cu fermoarul sacoșei în mână.

— Că pe tine te suna întâi. Că voi hotărați și eu aflam după. Mi se părea că nu mai am loc.

— Aveai loc. Dar nu puteam să-ți cer voie pentru orice.

A dat din cap, privind spre geam.

— Știu. Acum știu. Atunci mă luam de tine ca să mă simt eu de folos. Iartă-mă. Și cu fetița am făcut rău.

M-am așezat pe scaun. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar mi-au venit lacrimile.

— M-ai făcut să-mi fie frică în casa mea.

Nu s-a apărat. Pentru prima dată, m-a lăsat să termin.

După externare, n-am luat-o de la capăt ca și cum nimic nu se întâmplase. Andrei mergea cu ea la controale. Eu o sunam uneori. Prima întâlnire cu Ilinca a fost în parc, o jumătate de oră. Fetița s-a ascuns după mine înainte să accepte covrigul bunicii.

Acum vine duminica, dacă stabilim înainte. Nu mai are cheie. Uneori începe cu „eu aș face…”, apoi se oprește. Alteori îi spun eu că am auzit-o, dar vom face altfel. Încă se supără puțin. Încă mă încordez.

Duminica trecută, Ilinca a vărsat suc pe fața de masă. Maria s-a ridicat, a luat un prosop și mi l-a întins fără niciun comentariu. Mi-am dat seama că nu-mi ținusem respirația.

Încă mă întreb dacă puteam evita acei trei ani. Dar cum să mă apropii din nou de cineva, dacă pentru asta trebuie să mă pierd iar pe mine?