Socrul meu mi-a spus că n-am dreptul să hotărăsc în propria casă, fiindcă el ne plătise avansul. Soția mea a tăcut

— Când o să-mi dai banii înapoi, atunci să faci reguli în casa asta!

Socrul meu a lovit masa cu palma. Lingurița a sărit din farfurioară, iar băiatul nostru, Tudor, și-a strâns genunchii sub el pe scaun. Avea șase ani și tocmai mă întrebase dacă poate să mănânce înghețată înainte de cină.

Eu spusesem nu. Bunicul spusese da.

Soția mea, Irina, aduna firimiturile de lângă pâine cu vârful degetelor. N-a ridicat ochii nici când am întrebat-o:

— Ai auzit ce mi-a spus tatăl tău?

— Hai să nu începem iar, Cătălin. E copilul aici.

Tot eu începeam. Așa ajunsesem să cred și eu, uneori.

Cu patru ani înainte, părinții ei ne împrumutaseră șaptezeci de mii de lei pentru avansul unui apartament cu două camere. Eu lucram la un depozit de materiale electrice, Irina era contabilă la o firmă mică. Plăteam chirie, aveam copil și strângeam bani cu o încetineală care ne scotea din minți.

— Vă ajutăm să aveți și voi rostul vostru, spusese atunci socrul meu, domnul Dinu. Ne dați când puteți. Nu vă punem noi sula-n coaste.

Îl crezusem.

În primul an le restituiserăm optsprezece mii. Apoi depozitul redusese orele suplimentare, Tudor făcuse pneumonie, mașina noastră veche ceruse reparații. Rămăseserăm datori cincizeci și două de mii de lei.

Nu uitam suma. O aveam trecută într-un caiet, lângă rate și întreținere. Dar socrul meu avea grijă să mi-o amintească și la masă, și în fața musafirilor.

— Bere vă permiteți, văd.

Era un bax cumpărat pentru ziua mea. Împlineam treizeci și șase de ani.

Soacra mea, doamna Rodica, intervenea altfel. Cu sacoșe de mâncare, cu haine pentru Tudor și cu cheia apartamentului nostru în geantă.

Intra fără să sune.

— Am venit să vă fac o ciorbă. La voi numai uscături găsește copilul.

Deschidea frigiderul, verifica bonurile lăsate pe comodă, întreba cât costase geaca Irinei. Dacă refuzam o porție în plus pentru Tudor, îi șoptea:

— Lasă, mamă, nu-l asculta pe taică-tu. El nu știe cum e cu copiii.

Irina îmi spunea seara să am răbdare.

— Fără ei, tot în chirie eram.

— Știu. Dar până când trebuie să plătim și în felul ăsta?

— Tu orice vorbă o iei ca pe un atac.

După o vreme am încetat să mai răspund. Mâncam, strângeam masa și ieșeam cu gunoiul chiar dacă punga era pe jumătate goală. Stăteam cinci minute lângă ghenă, numai să nu mai aud nimic.

În seara cu înghețata, Tudor a venit după mine în dormitor.

— Tati, mâine pot să iau tableta la masă? Bunicul a zis că pot, dacă termin supa.

M-am uitat la el. Nu mă sfida. Chiar încerca să înțeleagă cine hotărăște.

I-am spus că vorbim dimineață. După ce a adormit, am întrebat-o pe Irina dacă mai avea nevoie de mine în casa aceea.

A lăsat telefonul jos.

— Cum poți să întrebi așa ceva?

— Pentru că tu, când mă calcă ai tăi în picioare, te uiți în altă parte.

A plâns. Eu n-am știut s-o iau în brațe. Asta m-a speriat mai tare decât cearta.

Duminică m-am dus la mama. O cheamă Elena și trăiește dintr-o pensie pentru care calculează fiecare cumpărătură. N-avea bani să ne scoată din încurcătură și nici nu i-aș fi cerut.

M-a ascultat curățând cartofi într-un lighean.

— Ai datorie la ei, mi-a spus. Să nu te prefaci că n-ai.

— Nu mă prefac.

— Atunci pune-o pe hârtie. Cât, când, cum. Dar recunoștința nu înseamnă să-ți ceri voie să fii tată.

Mi-a pus mâna pe încheietură.

— Și vorbește întâi cu nevasta. Nu te duce acolo să câștigi o ceartă și să pierzi căsnicia.

Luni seara am întins pe masă fluturașii de salariu, facturile și caietul cu cheltuieli. Irina a crezut că vreau să-i reproșez ceva.

— Vreau să ieșim de aici împreună, i-am spus. Dar nu mai pot să aștept să înțelegi singură cât de rău îmi e.

Am calculat aproape două ore. Puteam plăti o mie cinci sute de lei lunar dacă renunțam la concediu, amânam schimbarea mașinii și eram atenți la cumpărături. Primele urmau să meargă tot spre datorie.

— Tata o să spună că-l tratăm ca pe un străin, a murmurat ea.

— Iar eu cum sunt tratat?

A rămas cu pixul în mână.

Atunci mi-a spus că maică-sa o suna aproape zilnic. Că o întreba dacă eu cheltui prea mult, dacă pun bani deoparte numai pentru mine. Irina nu credea asta, dar răspundea la întrebări ca să scape mai repede.

M-a durut. Mai tare decât banii.

— Le-ai spus cât câștig fără să-mi zici?

A dat din cap.

— Mi-era frică să nu se supere.

— De mine nu ți-a fost frică să te îndepărtezi?

N-a avut răspuns.

Sâmbătă i-am chemat la noi. Tudor era la mama. Pe masă am pus cafea și o foaie cu suma rămasă și propunerea noastră.

Socrul meu nici n-a citit-o până la capăt.

— Deci acum ne dați afară din viața voastră.

— Nu. Vă dăm banii înapoi. Și stabilim cum trăim până atunci.

Mi se uscase gura. Am băut apă înainte să continui.

— Nu mai veniți neanunțați. Nu mai discutăm salariile noastre. Iar regulile pentru Tudor le hotărâm noi doi.

Soacra mea s-a întors imediat spre Irina.

— Tu îl lași să ne vorbească așa? După tot ce-am făcut?

Am așteptat replica pe care o știam: „Cătălin, lasă și tu”.

Irina își răsucea verigheta.

— Are dreptate, mamă.

Atât a spus la început. Apoi a început să plângă, dar n-a dat înapoi.

— Vă iubesc. Vă datorăm banii. Dar eu îi spun mereu lui să rabde, fiindcă voi vă supărați mai tare. Nu e corect.

Au plecat fără să-și termine cafeaua. Cheia a rămas pe masă, aruncată lângă foaie.

Două săptămâni nu ne-au sunat. Irina a dormit prost, eu am verificat de trei ori bugetul. Nu ne-am simțit eliberați. Ne-am simțit vinovați și obosiți.

Am făcut totuși prima plată.

După încă o săptămână, socrul meu a sunat să întrebe dacă poate veni duminică să-l vadă pe Tudor. N-a pomenit discuția. Nici eu n-am cerut scuze pentru ea.

Încă avem de plătit. Încă ne mai certăm. Dar acum Irina rămâne lângă mine când trebuie să spunem un „nu”.

Mă întreb câte familii tac de teamă să nu pară nerecunoscătoare. Și cât ajutor mai rămâne într-un ajutor pe care îl plătești, în fiecare zi, cu liniștea casei tale?