Am strâns opt ani pentru avansul unui apartament, dar mama și sora mea hotărâseră deja: banii mei trebuiau să plătească nunta ei

— Semnează aici, că de luni se scumpește meniul, mi-a spus mama, împingând contractul peste farfuria mea.

Aveam încă geaca pe mine. Venisem direct de la serviciu, cu o durere în ceafă și o pungă cu portocale. Pe masă era trecut, cu pix albastru, un avans de zece mii de euro.

— Ce să semnez?

Sora mea, Andreea, și-a ferit privirea.

— Pentru restaurant. Îi pui tu acum și ne socotim după nuntă.

Am lăsat punga jos. O portocală s-a rostogolit sub scaun. N-a ridicat-o nimeni.

Aveam treizeci și cinci de ani și optsprezece mii de euro strânși în opt ani. Nu din vreo moștenire. Eram contabilă la o firmă de distribuție, iar seara țineam actele pentru două magazine mici. Au fost luni când adormeam cu laptopul deschis și mă trezeam speriată că uitasem o declarație.

Stăteam cu chirie într-o garsonieră din Ploiești. Proprietarul tocmai mă anunțase că mărește chiria iar. Eu puneam diferența pe hârtie și tăiam de unde mai puteam.

Banii aceia erau avansul pentru un apartament cu două camere. Văzusem unul lângă o școală, la etajul trei. Avea faianță veche, dar balconul era luminos. Începusem deja să-mi imaginez unde aș pune masa.

Mama știa. Îi arătasem pozele.

— Nu pot, am spus. Sunt banii pentru casă.

A oftat de parcă tocmai refuzasem să cumpăr un medicament.

— Casa poate să mai aștepte. Sora ta se mărită o singură dată.

Andreea avea douăzeci și opt de ani și făcea unghii într-un salon. Uneori avea cliente, alteori treceau zile întregi fără programări. Nu o judecam. Îi plătisem un curs, o ajutasem cu chiria când rămăsese fără lucru. Numai că ajutorul meu ajunsese, fără să observ, o rubrică permanentă în bugetul ei.

Nunta urma să aibă o sută patruzeci de invitați, formație, cabină foto și aranjamente despre care nu știam nici măcar cum se numesc.

— Faceți ceva mai mic, am zis. Vă dau o mie de euro cadou. Atât pot fără să-mi stric planul.

Andreea a ridicat capul.

— O mie? Numai formația cere patru mii.

— Atunci poate nu vă permiteți formația.

S-a făcut liniște. Mama a strâns firimiturile de pe masă cu degetul.

— Tu ai salariu sigur. Ea ce vină are că nu-i merge?

Am vrut să spun că nici eu nu aveam vreo vină. Dar mi s-a strâns gâtul.

Tata murise cu șase ani înainte. De atunci, ori de câte ori apărea o problemă, mama spunea: «Tu ești aia descurcăreață». La început mă simțeam văzută. Pe urmă am înțeles că însemna să rezolv fără să mă plâng.

— Nu vă dau zece mii, am repetat.

Andreea s-a ridicat atât de brusc încât scaunul a zgâriat gresia.

— I-am spus deja lui Radu că ne ajuți. Ai idee cum mă faci să par?

Atunci am înțeles de ce mă chemaseră la masă. Nu ca să mă întrebe. Ca să confirm o promisiune făcută în numele meu.

— Trebuia să vorbești cu mine înainte.

— Cu familia nu stai să faci contracte!

M-am uitat la foaia dintre noi.

— Dar unul mi-ați pus în față.

Am plecat fără portocale. În autobuz mi-au tremurat mâinile atât de tare că n-am reușit să închid fermoarul genții.

Seara, mama mi-a trimis un mesaj lung. Că ne crescuse singură în anii în care tata lucrase pe șantiere prin țară. Că nu ne lipsise mâncarea. Că acum, când putea și ea să fie mândră la nunta fetei mici, eu îi stricam bucuria.

La final scria: «Tatăl tău n-ar fi ținut banii cu dinții».

Aia m-a durut cel mai tare. Am deschis conversația de mai multe ori, de parcă la următoarea citire avea să dispară propoziția.

Peste două zile m-a sunat mătușa Mariana.

— Mamă, nu lua totul așa personal. Banii se fac. Sora rămâne.

Am întrebat-o dacă știe cât mi se cere.

— Păi, un mic ajutor…

Când i-am spus suma, a tăcut. Apoi a zis că poate discutăm după ce se liniștesc lucrurile. N-a mai sunat.

Pe grupul familiei, Andreea pusese o captură din mesajul meu: «Nu dau banii». Tăiase partea în care explicam de apartament și partea în care ofeream mia de euro.

Am scris explicația completă. Am șters-o. Până la urmă am ieșit din grup.

Nu m-am simțit puternică. M-am simțit singură și cam ridicolă, cu ciorba încălzită pe aragaz și telefonul întors cu fața în jos.

O săptămână mai târziu, Radu m-a așteptat la ieșirea din birou. M-am încordat imediat.

— Nu vin să-ți cer bani, a spus. Vreau să știi că eu am aflat abia ieri că nu te întrebase nimeni.

Mi-a povestit că mama și Andreea îi spuseseră că insistam eu să contribui. Familia lui urma să plătească băutura și alte cheltuieli. Și ei erau deja peste buget.

— Eu voiam șaptezeci de oameni, a murmurat. Acum parcă ne certăm pentru o petrecere la care nici nu mai vrem să mergem.

Mi-a fost milă de el. Și de sora mea, deși eram încă furioasă.

Nunta s-a făcut în septembrie, cu optzeci de invitați și fără formația aceea. Am mers. Până în ultima săptămână nu știusem dacă mă mai vor acolo.

Mama m-a sărutat pe obraz, rece. Andreea mi-a spus că îmi stă bine rochia. N-am vorbit despre bani. Am lăsat plicul promis și, la dans, am plâns puțin în toaleta restaurantului. Nu mai știam exact pentru ce.

În februarie am semnat pentru apartament. După avans, notar și primele reparații, mi-au rămas bani cât să nu mă sperii la orice factură. Dormeam pe o saltea, iar frigiderul era cumpărat la mâna a doua.

Mama a venit după trei săptămâni, cu o oală de sarmale. S-a uitat prin camere și a spus că intră frumos lumina.

— M-ai rănit cu tata, i-am zis, cât încă aveam curaj.

A pus capacul pe oală.

— Am spus la nervi.

— Știu. Dar eu am citit tot la mine acasă, singură.

N-a răspuns imediat. Apoi m-a întrebat unde țin farfuriile. Nu era scuza de care aveam nevoie, dar nici nu mai pretindea că nu se întâmplase nimic.

Cu Andreea vorbesc mai rar. Încercăm, doar că acum, înainte să spun da, mă uit și la ce rămâne pentru mine.

Îmi iubesc familia. Dar oare trebuia să mai rămân ani în chirie ca să le dovedesc asta?