Am strâns 24.000 de lei pentru viitorul nepotului meu. Când am aflat unde ajunseseră banii, fiul meu mi-a cerut să tac

— Mamă, dacă deschizi gura despre bani în fața lui Radu, să nu te mai aștepți să-l vezi în fiecare duminică.

Mihai stătea în ușa bucătăriei, cu geaca pe el. Nu mă privea. Își răsucea cheia mașinii între degete, iar eu țineam încă în mână caietul în care notasem fiecare leu trimis pentru nepotul meu.

De după ușa sufrageriei s-a auzit vocea băiatului:

— Lasă, buni. Nu-mi trebuie laptop. Merge și ăsta.

Laptopul lui mergea numai băgat în priză. La fiecare jumătate de oră se închidea.

Atunci am înțeles că Radu auzise tot. Și tot el încerca să ne liniștească pe noi.

Am șaizeci și opt de ani. După ce a murit soțul meu, am rămas cu o pensie mică și cu mașina de cusut din dormitor. Scurtez pantaloni, schimb fermoare, mai fac perdele. Din banii ăștia am strâns pentru Radu.

În trei ani le trimisesem părinților lui douăzeci și patru de mii de lei. Nu dintr-o dată. Câte cinci sute, câte opt sute, iar când am vândut bucata de pământ moștenită de la tata, încă zece mii.

La fiecare transfer scrisesem: „Pentru studiile lui Radu”.

— Îi puneți separat, le spusesem. Să aibă pentru facultate sau pentru ce școală o vrea el.

Alina mă sărutase pe obraz.

— Stați liniștită. Nu ne atingem de ei.

O crezusem. Era mama lui.

Totul a început într-o joi, când Radu a venit la mine după ore. Avea cincisprezece ani și crescuse dintr-odată, de-i rămăseseră mânecile gecii deasupra încheieturilor.

L-am întrebat de ce nu spusese că are nevoie de alta.

— Mama zice că mai ține până la primăvară.

A mâncat două farfurii de ciorbă. După aceea mi-a arătat pe telefon niște desene făcute pentru un concurs de proiectare. Voia să se facă inginer. Avea nevoie de un program pe care calculatorul lui nu-l mai ducea.

— Păi aveți banii puși deoparte, am zis. Vorbesc eu cu taică-tu.

A lăsat telefonul jos.

— Ce bani?

L-am sunat pe Mihai după ce a plecat copilul. A tăcut atât de mult, încât am verificat dacă nu se întrerupsese apelul.

— Au fost niște cheltuieli, mamă.

— Cât mai este?

— Vorbim când vin.

A venit abia duminică, împreună cu Alina și Radu. Nora mea adusese o prăjitură într-o cutie lucioasă. A pus-o pe masă și a început să-mi spună că iar era prea cald în apartament.

Eu am deschis caietul.

— Vreau să văd cât a rămas în cont.

Alina s-a uitat întâi la Mihai.

— Nu suntem la anchetă.

— Nici eu n-am cusut nopțile de plăcere.

Mihai mi-a arătat până la urmă extrasul pe telefon. Din douăzeci și patru de mii mai erau șapte mii trei sute.

O parte se dusese pe chirie, după ce el rămăsese fără serviciu două luni. Asta aș fi înțeles. Le-aș fi dat eu, dacă îmi spuneau.

Restul acoperise ratele unei mașini și mobilierul comandat de Alina.

— Nu puteam trăi cu dulapurile alea rupte, a spus ea.

M-am uitat spre ghiozdanul lui Radu, lăsat lângă cuier. Avea fermoarul prins cu un ac de siguranță.

— Dar el poate trăi cu lucrurile rupte?

— Dumneavoastră vedeți doar ce vă convine!

Mihai a ridicat mâna spre mine.

— Ajunge, mamă.

Nu spre ea. Spre mine.

Mai observasem lucruri. Când îl invitam pe Radu la masă, Mihai spunea că trebuie să verifice „ce program avem”. Dacă Alina nu avea chef să iasă, nu venea nici el. De ziua băiatului lipsise de la meci fiindcă trebuiau să aleagă gresie pentru baie.

Îmi spusesem că nu era treaba mea. Că fiecare familie are rânduielile ei.

Acum îl priveam cum aștepta reacția soției înainte să răspundă la orice întrebare despre propriul copil.

Alina a intrat în sufragerie, unde Radu se prefăcea că se uită la televizor. Atunci Mihai m-a amenințat că n-o să-l mai văd duminica.

După ce au plecat, am strâns farfuriile. Prăjitura rămăsese neatinsă. Am stat mult cu buretele în mână, deși chiuveta era goală.

Mi-era frică. Să nu mă îndepărteze de copil. Să nu se ducă Mihai acasă și să verse pe el toată rușinea discuției.

Marți, Radu m-a sunat de pe drumul spre școală.

— Buni, să nu te cerți cu ei din cauza mea.

— Nu e din cauza ta.

— Mama zice că tu crezi că sunt sărac la mine acasă.

Am închis ochii.

— Tu cum te simți acasă?

Au trecut câteva secunde.

— Când vorbesc, parcă îi încurc. Tata îmi zice mereu „nu acum”. După aia uită.

Nu plângea. Asta m-a durut mai tare.

În seara aceea i-am chemat pe amândoi, fără Radu. Mi-am pus ochelarii, fiindcă îmi tremurau mâinile și aveam nevoie să citesc ce notasem.

— Nu vă spun dacă să rămâneți împreună. Dar nu mai dau bani pe promisiuni. Ce a rămas puneți într-un cont pe numele copilului. Pentru restul vreau un plan de returnare, chiar și în sume mici.

Alina și-a împins scaunul.

— Adică ne considerați hoți?

— Consider că m-ați mințit. Și că Radu a ajuns să ceară scuze când are nevoie de ceva.

Mihai privea masa.

— Zi și tu ceva, i-a spus ea.

El a ridicat ochii spre mine.

— N-am știut cum să-i spun că nu ne permitem mobila.

— Și mie cum ai știut să-mi spui că nu-mi mai văd nepotul?

A înghițit în sec. N-am mai spus nimic. Pentru prima dată, nu i-am făcut eu ieșirea mai ușoară.

Nu s-au schimbat toate după seara aceea. Alina nu mi-a vorbit aproape o lună. Contul s-a făcut, însă banii cheltuiți se întorc greu. Laptopul l-am cumpărat eu, direct, după ce Radu l-a ales cu profesorul lui.

Mihai a început să-l ducă sâmbăta la pregătire. Uneori rămân să mănânce împreună după. Nu mă amăgesc că asta repară tot, dar băiatul îmi povestește acum și ce i-a spus tatăl lui, nu doar că era ocupat.

Eu încă mă tem când sună telefonul și văd numele fiului meu.

Dar dacă tăceam ca să păstrez liniștea, cine îi mai arăta lui Radu că și nevoile lui contează?