Am aflat că soacra mea cheltuise toți banii strânși pentru copii. Dar răspunsul soțului meu m-a făcut să plec

— Ce cont, Irina? Nu mai există niciun cont. Banii s-au dus.

Soacră-mea a spus asta în timp ce ștergea cu o lavetă masa din bucătărie. Eu aveam telefonul în mână, deschis la lista transferurilor. Pe scaunul de lângă mine era ghiozdanul Marei, cu fermoarul prins într-o agrafă, fiindcă tot amânasem să-i cumpăr altul.

— Cum adică s-au dus?

Elena a strâns laveta între palme.

— Au fost cheltuieli. Doar nu i-am aruncat pe fereastră.

M-am uitat la Andrei. Stătea lângă frigider și își desprindea o pieliță de la deget. Nici măcar nu părea surprins.

Atunci mi s-a făcut frig.

Trimiseserăm bani aproape șase ani. La început, câte o mie de lei pe lună. După ce Andrei schimbase serviciul, câte două mii. Primele, orele mele suplimentare, banii primiți de copii de la botez și aniversări ajungeau tot acolo.

Calculasem în dimineața aceea: o sută treizeci și șase de mii de lei.

Eu lucram la un laborator de analize, la recepție. Andrei era electrician la o firmă de mentenanță. Aveam două salarii obișnuite, doi copii și un apartament cu două camere, rămas de la tatăl lui, în care ne înghesuiam cu uscătorul de rufe între canapea și televizor.

Visam la trei camere. Nu la vilă, nu la cine știe ce. O cameră pentru Mara, una pentru Vlad și o ușă pe care s-o putem închide seara fără să trezim pe nimeni.

Ideea cu banii fusese a lui Andrei.

— Mama îi pune separat. Are depozit cu dobândă bună. Dacă-i ținem noi, mereu apare ceva și intrăm în ei.

Avea dreptate într-o privință: mereu apărea ceva. Dinți, încălțăminte, o mașină de spălat stricată. Tocmai de aceea mi se păruse o soluție bună să nu-i avem la îndemână.

Cerusem de câteva ori să văd extrasul.

— Îl iau de la mama, îmi spunea el.

Apoi uitam. Sau mă lăsam făcută să uit. Aici mi-e greu să recunosc, dar așa a fost.

În anii aceia, mi-am cumpărat haine de la mâna a doua. Am refuzat o ieșire cu colegele fiindcă meniul costa o sută optzeci de lei. Când Mara a vrut într-o excursie cu clasa, i-am spus că mergem noi undeva la vară.

N-am mers.

Descoperisem totul dintr-o prostie. Elena își renovase baia și venise să ne arate poze. Faianță nouă, cabină de duș, mobilier făcut la comandă.

— M-a ajutat și pe mine Dumnezeu, spusese.

La câteva minute, o sunase cumnata ei. Avea telefonul pe difuzor.

— Să-ți dea sănătate pentru banii lui Răzvan. Fără tine nu-și lua mașina aia.

Elena închisese repede. Eu întrebasem de unde avusese atâția bani, dintr-o pensie care, după spusele ei, abia îi ajungea.

Andrei mă întrerupsese:

— Nu acum, Irina.

Până seara nu mai avusesem răbdare. Îl luasem cu mine la ea și cerusem să vedem economiile.

Acum stăteam în bucătăria cu gresie nouă și aflam, bucată cu bucată, unde se duseseră.

Acoperișul. Baia. O datorie a fratelui ei. Mașina nepotului. Niște rate restante. Și cumpărături, și medicamente, și lucruri pe care nu mai știa să le enumere.

— Sunt bani în familie, a zis Elena. Nu i-am dat la străini.

— Erau pentru copiii noștri.

— Parcă eu nu v-am crescut? Parcă nu v-am ajutat?

Ne ajutase. Stătuse cu Mara când avusese varicelă. Îl luase pe Vlad de la grădiniță câteva luni. Îi mulțumisem mereu. Nu știam că ajutorul acela avea un preț pe care îl stabilea singură.

— Andrei, spune ceva.

El a ridicat în sfârșit ochii.

— Ce vrei să spun? E mama.

— Vreau să o întrebi de ce ne-a mințit.

— Nu mă apuc acum să mă cert cu ea pentru bani.

Elena a început să plângă. Încet, cu mâna la piept. Andrei i-a adus apă. Eu am rămas lângă masa aceea, ținând telefonul ca o proastă, de parcă transferurile mai puteau dovedi ceva ce ei nu știau deja.

Pe drum spre casă, l-am întrebat de când aflase.

A condus două străzi fără să răspundă.

— De prin toamnă.

Era aprilie.

În noiembrie îmi vândusem cerceii primiți de la bunica, pentru că avusesem o lună mai slabă și nu voiam să ratăm depunerea. El mersese cu mine. Mă așteptase în mașină.

— Știai când am vândut cerceii?

A strâns volanul.

— Credeam că pune banii la loc.

N-am mai vorbit până acasă.

În următoarele zile am încercat să găsesc o cale să nu se rupă totul. I-am propus să mergem împreună la mama lui, să scriem suma, să stabilim măcar o rambursare lunară. Nu voiam s-o las fără medicamente sau fără casă. Voiam să recunoască ce făcuse și să nu ne mai ia de proști.

— N-o să semneze nimic, mi-a zis Andrei.

— Atunci vorbim cu un avocat.

S-a uitat la mine de parcă îl amenințasem.

— Tu chiar ai da-o în judecată pe mama copiilor mei? Adică pe bunica lor?

Se încurcase de nervi. Eu nici n-am mai avut putere să-l corectez.

— Tu chiar ai stat lângă mine când puneam bani deoparte, deși știai că nu mai avem nimic?

A trântit ușa balconului. Vlad a început să plângă din dormitor.

În seara aceea, Mara m-a întrebat dacă se certau oamenii și din cauza ei, fiindcă îi trebuiau adidași pentru sport.

Avea nouă ani.

M-am așezat lângă ea și i-am spus că nu, că niciodată nevoile ei nu sunt o vină. După ce a adormit, am intrat în baie și am plâns cu prosopul la gură.

Am plecat sâmbătă, la sora mea, Oana. Două genți, ghiozdanele și o sacoșă cu medicamente. I-am spus lui Andrei unde suntem. Nu voiam să dispar și nici să-i țin copiii departe.

El s-a uitat la bagaje.

— Strici familia pentru niște bani.

— Nu pentru bani plec. Plec fiindcă ai știut și m-ai lăsat să continui.

Acum locuim cu chirie, aproape de școala copiilor. Am început demersurile pentru divorț. Andrei îi vede și încercăm să vorbim fără reproșuri când sunt de față. Nu ne iese mereu.

Banii nu i-am recuperat. Încă păstrez transferurile într-un dosar, lângă actele copiilor.

Uneori mă întreb dacă ar fi fost altfel dacă, în bucătăria aceea, soțul meu s-ar fi așezat lângă mine. Nu să strige la mama lui. Doar să spună: «Ne-ai făcut rău și trebuie să îndreptăm asta.»

Oare ceream prea mult când voiam să fim, măcar atunci, de aceeași parte?