Soțul meu a plecat când făceam chimioterapie: „Nu mai pot să duc boala ta”. Când s-a întors, nu mai eram femeia pe care o lăsase plângând lângă ușă

— Nu mai pot să duc boala ta, a spus Radu, îndesându-și încărcătorul în geanta cu care mergeam vara la mare.

Eu stăteam la masa din bucătărie, cu biletul de externare sub cot. Telefonul lui era între noi. Pe ecran încă se vedea mesajul Alinei: „I-ai spus? Te aștept.”

Din camera copiilor se auzea un creion rostogolindu-se pe parchet.

— Și eu unde mă duc de boala mea? l-am întrebat.

N-a răspuns. A tras fermoarul atât de tare, încât s-a prins o mânecă în el.

Aveam treizeci și nouă de ani, doi copii și cancer la sân. Ana avea nouă ani, Vlad cinci. Cu trei luni înainte, cea mai mare grijă a mea fusese că se stricase centrala și nu ne ajungeau banii până la salariu.

Apoi veniseră investigațiile, biopsia, cabinetul în care doctorița vorbise rar, iar eu mă uitasem numai la un colț dezlipit al biroului.

Radu mă ținuse de mână atunci.

— Trecem noi și peste asta.

M-am agățat de vorbele alea. Le-am ținut minte când mi-a căzut părul în cadă și când Vlad m-a întrebat dacă o să mă mai recunoască fără el.

La început, soțul meu mă însoțea la spital. După aceea au apărut ședințele, livrările urgente, colegii care aveau nevoie de el. Se întorcea târziu și intra direct la duș.

Eu mă simțeam vinovată că nu mai puteam găti zilnic. Asta făceam: el mă mințea, iar eu îmi ceream scuze pentru ciorba încălzită de două ori.

În dimineața aceea îi cerusem telefonul ca să sun la farmacie. Al meu se descărcase. Mesajul apăruse înainte să formez numărul.

— De când? am întrebat.

— Ioana, nu începe acum.

— De când, Radu?

Din februarie. Eu primisem diagnosticul în aprilie.

Mai târziu, când mi-a spus că boala mea îl depășise, m-am uitat la calendarul de pe frigider. Încercam să înțeleg cum devenisem eu explicația pentru ceva început înainte să mă îmbolnăvesc.

— Nu mai am putere și pentru tine, și pentru copii, a murmurat. Știu că sună urât.

Ana apăruse în prag, desculță.

— Tata pleacă la serviciu?

Radu a trecut pe lângă ea cu geanta. I-a atins creștetul, dar n-a privit-o.

— Stau o vreme în altă parte.

În noaptea aceea, fata a dormit cu mâna pe brațul meu. Eu n-am dormit deloc.

Dimineața am deschis aplicația băncii. Rata, întreținerea și curentul urmau să fie retrase în aceeași săptămână. Indemnizația mea de concediu medical venea mai târziu decât salariul, iar Radu a promis că trimite bani „când se mai așază lucrurile”.

Tratamentul oncologic era decontat, dar drumurile la spital, medicamentele prescrise pentru greață, investigațiile suplimentare și mâncarea copiilor nu așteptau să se așeze el.

Am sunat-o pe mama.

— Poți să vii puțin?

A auzit ceva în vocea mea și nu m-a întrebat nimic. A venit cu tata în aceeași după-amiază, cu două sacoșe și o oală învelită într-un prosop.

Când i-am spus, tata s-a ridicat să-l sune pe Radu.

— Lasă-l, am zis. Te rog. Azi n-am putere și de scandal.

S-a așezat la loc. Avea încă telefonul strâns în palmă.

Părinții mei trăiau din pensii. Mama mi-a plătit întreținerea, deși și-a amânat o lucrare dentară. Tata venea dimineața să-l ducă pe Vlad la grădiniță. În zilele de tratament, îmi lega șireturile când eu nu mă puteam apleca fără să amețesc.

Mi-era rușine. Nu de ei. De faptul că mă vedeau iar neputincioasă, după ce ani întregi le spusesem să stea liniștiți, că mă descurc.

În sala de așteptare am cunoscut-o pe Mariana. M-a găsit plângând lângă automatul de cafea, cu niște monede în mână.

— Ți-e rău?

— Mi-e frică să merg acasă.

S-a așezat lângă mine. Nu mi-a cerut să fiu puternică.

M-a adăugat într-un grup de sprijin cu alte paciente. Vorbeam despre analize, despre copii, despre nopțile în care orice durere părea o veste proastă. Uneori ne trimiteam doar câte un mesaj: „Ai mâncat?”

Într-o joi, Elena, pe care o văzusem de două ori, mi-a adus o supă și a stat cu Vlad până s-a întors mama. Eu dormisem aproape toată după-amiaza. Când m-am trezit și l-am auzit râzând în bucătărie, am plâns de ușurare.

Cu Radu vorbeam tot mai ales despre bani. Trimitea sume mici, fără regularitate. La telefon îmi spunea că și lui îi era greu.

Până la urmă am cerut divorțul și stabilirea pensiei de întreținere. Am ieșit de la avocată tremurând. Mă speria până și costul dosarului, dar nu mai puteam face bugetul copiilor după dispoziția lui.

Ana l-a așteptat de două ori îmbrăcată pe hol. De două ori a anulat.

A treia oară i-am spus să o anunțe el. Nu mai voiam să-i văd fața căzând în timp ce-i inventam scuze tatălui ei.

După operație și tratamente, controalele au început să arate bine. Medicul mi-a explicat ce urma și cât de importante rămâneau monitorizările. Încă mi se înmuiau genunchii înaintea fiecărui rezultat.

Am revenit treptat la serviciu. Am negociat ratele cu banca. Duminica făceam lista de cumpărături, iar Ana calcula pe un caiet cât ne rămânea pentru ceva dulce. Am rugat-o să lase socotelile în grija mea. Avea voie să fie copil.

La aproape un an de la plecare, Radu a venit într-o sâmbătă cu flori.

L-am lăsat să vorbească pe hol. Copiii erau la părinții mei.

— Am greșit. M-am speriat. Cu Alina s-a terminat. Vreau să ne refacem familia.

M-am uitat la buchet. Nici nu-mi plăceau florile acelea.

— Când nu veneai să-i vezi, tot speriat erai?

A lăsat capul în jos.

— Nu poți să mă pedepsești toată viața.

— Nu te pedepsesc. Dar nu mai vreau să fiu soția ta.

I-am spus că putea să fie un tată prezent, dacă își respecta promisiunile și programul copiilor. Însă nu avea să se mute înapoi. Nu urma să le cer să aibă iar încredere doar fiindcă el se simțea pregătit.

După ce a plecat, am plâns. Apoi m-am dus după copii.

Încă mă întreb dacă o să-l iert vreodată cu totul. Dar trebuie oare să primești un om înapoi ca să dovedești că nu-l mai urăști?