Când soacra mea bolnavă s-a mutat la noi, am simțit că mi-am pierdut soțul. Apoi am rămas singure la masa din bucătărie

— Dacă ieși iar pe ușa asta, să nu te mai prefaci că nu înțelegi de ce dorm cu spatele la tine.

Andrei a rămas cu mâna pe clanță. Din camera mică se auzea televizorul soacrei mele. Pe masă, între noi, erau două farfurii cu friptură rece și o lumânare stinsă, cu ceara scursă pe mușama.

Împlineam doisprezece ani de căsnicie.

— O ajut să se întoarcă în pat și vin, a spus.

— Și după aia îi aduci apă. După aia îi cauți telecomanda. Și eu adorm.

S-a uitat la mine de parcă spusesem ceva murdar.

— E bolnavă, Cristina. Ce vrei să fac?

Nu voiam să n-o ajute. Voiam să mă întrebe și pe mine, măcar o dată, ce mai pot.

Mama lui se mutase la noi cu șapte luni înainte, după un accident vascular. Din spital plecase cu brațul stâng slăbit, mersul nesigur și o sacoșă de medicamente. Locuia singură, la patruzeci de kilometri de oraș, într-o casă cu sobă și toaleta în curte.

Nici nu se pusese problema s-o trimitem acolo.

Eu făcusem loc în camera mică. Eu spălasem perdelele și cumpărasem un covoraș care să nu alunece. Îi spusesem:

— Stați liniștită, mamă Elena. Ne descurcăm noi.

Atunci chiar credeam.

Fiica noastră, Mara, își mutase cărțile în sufragerie. Avea nouă ani și își făcea temele la masa unde mâncam. Eu lucram la un magazin de materiale electrice, iar Andrei era electrician, plecat uneori de dimineață până seara.

La început ne împărțeam lucrurile. Apoi, încet, totul a început să se învârtă în jurul fricii lui.

Dacă mama lui tușea, se ridica. Dacă o auzea mișcându-se noaptea, aprindea lumina. Dacă plecam până la piață, suna de două ori acasă.

Când eu spuneam că mă doare capul, îmi răspundea din mers:

— Ai luat ceva?

Nu mă întreba cu răutate. Tocmai asta mă durea. Nici nu observa.

Pensia ei se ducea pe medicamente, scutece pentru primele luni și recuperare. Mai puneam și noi. Renunțasem la concediu, apoi la repararea mașinii. Nu banii mă înfuriau cel mai tare, deși ajunsesem să calculez până și detergentul.

Mă înfuria că devenisem omul care ținea totul în picioare și pe care nimeni nu-l mai vedea.

Într-o joi, Mara a avut serbare. Andrei promisese că vine. Cu zece minute înainte, m-a sunat: mama lui se speriase fiindcă amețise când se ridicase prea repede. Nu putea s-o lase.

Înțelegeam. Dar când Mara m-a întrebat de pe scenă, numai din buze, «Tata?», mi s-a strâns stomacul.

Acasă, el i-a spus:

— Îmi arăți și mie poezia?

— Nu mai vreau, a răspuns ea și s-a dus în sufragerie.

Atunci am început să mă gândesc serios să plec câteva zile la sora mea.

După seara cu aniversarea, trei zile ne-am vorbit numai despre cumpărături și programări. Mă simțeam groaznic. Ajunsesem geloasă pe o femeie care avea nevoie de ajutor ca să se spele. Ce fel de om eram?

Sâmbătă, Andrei a dus mașina la service, iar Mara era la o colegă. Am pus apă pentru cafea. Mama Elena stătea la masă, cu mâna stângă sprijinită pe un prosop împăturit.

— Pune-mi și mie puțină. Slabă, cum zice doctorul.

Am scos încă o cană.

— Te-am auzit atunci, a spus.

Mi-a căzut lingurița pe jos.

— Îmi pare rău.

— Nu pentru asta ți-am zis.

A tras cu degetul de marginea prosopului.

— Când era Andrei mic, eu coseam la fabrică și luam lucru și acasă. Taică-său câștiga puțin, iar ratele nu așteptau. Uneori adormeam cu bluza pe mine. El venea și mă învelea.

Știam că muncise mult. În familie asta se spunea mereu, repede, ca o laudă.

— Într-o iarnă i-am zis că nu-i iau ghete până la salariu. Nu mi-a spus că-i intră apă în ele. Am văzut eu când le-am pus lângă sobă.

A tăcut puțin.

— Acum cred că încearcă să-mi cumpere toate ghetele de atunci.

M-am așezat în fața ei.

— Dar eu nu-i cer să stea mereu aici, a continuat. Uneori îl chem fiindcă mi-e frică. Alteori fiindcă… mi-e urât. Nu mai pot nici până la poartă singură. Și uit că voi aveți viața voastră.

Nu mă așteptasem să recunoască asta.

— Eu mă simt singură cu el în casă, am spus.

Mi-au dat lacrimile. Le-am șters cu podul palmei, nervoasă pe mine.

— Știu, a zis. Te văd cum strângi masa după noi. Numai că mi-a fost rușine să te întreb.

Nu ne-am îmbrățișat. Am băut cafeaua și i-am spus lucruri pe care le ținusem în mine luni întregi. Inclusiv că uneori stăteam zece minute în fața blocului înainte să urc.

În seara aceea am vorbit toți trei, după ce a adormit Mara.

Andrei s-a apărat la început.

— Deci acum sunt vinovat că am grijă de mama?

— Nu, i-am spus. Dar nu pot să fiu singura care are grijă de restul.

Mama Elena l-a oprit când a vrut să răspundă.

— Nici mie nu-mi face bine să sari înainte să încerc.

S-a lăsat liniște. Apoi Andrei a început să plângă, fără zgomot.

— Dacă pățește ceva când nu sunt?

M-am apropiat de el. Eram încă supărată. Dar atunci i-am văzut și frica, nu doar absența.

Nu s-a rezolvat totul în seara aia.

Am sunat-o pe sora lui, Ioana, și i-am cerut ajutor concret. Vine două sâmbete pe lună. Am discutat cu kinetoterapeutul despre lucrurile pe care mama Elena le putea face singură, în siguranță. Andrei a început să meargă din nou la serbări și să se ocupe de teme.

Uneori avem o jumătate de oră doar pentru noi. Alteori o pierdem cu o tensiune prea mare sau o ceartă despre bani. Încă îi spun când mă lasă pe dinafară. Încă se închide uneori.

Dar săptămâna trecută m-a întrebat dacă vreau să ieșim la o plimbare, cât stă Ioana cu mama lui. Nu departe. Până la brutărie și înapoi.

M-am dus să-mi iau geaca înainte să mă răzgândesc.

Încă învăț să nu-mi cer scuze că am și eu nevoie de el. Oare câți dintre noi așteptăm să nu mai putem înainte să spunem asta?