M-au scos de pe lista nunții ca să nu stric atmosfera. După trei luni, mătușa mea avea nevoie de cheia apartamentului meu

— Dă mai departe, mamă. Vreau să văd poza dinainte.

Mama și-a tras telefonul spre piept. Prea târziu. O văzusem pe verișoara mea, Ioana, în rochie de mireasă, între mătușa Doina și unchiul Petre. În spate erau baloane aurii și tortul cu trei etaje.

Eu venisem să-i aduc mamei medicamentele pentru tensiune. Încă țineam punga de farmacie în mână.

— Când a fost nunta?

Mama s-a uitat la televizorul închis.

— Sâmbătă.

Era marți.

Cu două săptămâni înainte vorbisem cu Ioana. Îmi spusese că sunt ocupați cu renovarea și că mă sună ea. Îi trimisesem chiar și numărul instalatorului care îmi reparase baia.

— Și mie de ce nu mi-a spus nimeni?

Mama a oftat, de parcă eu venisem cu o problemă neplăcută, nu ea ascundea una.

— Au vrut să fie liniște, Cristina.

Așa am aflat că liniștea familiei avea nevoie de absența mea.

Divorțasem de Radu cu un an înainte. Nu fusese un divorț frumos. Rămăseseră rate făcute împreună, bani împrumutați de la mama și multe lucruri spuse la nervi. La o masă de Paște îl întrebasem, în fața tuturor, când avea de gând să-mi dea partea lui din datorie.

Mătușa Doina pusese atunci furculița jos.

— Nu discutăm bani la masă.

Dar discutaseră după aceea despre mine. Că eram înverșunată. Că nu știam să las de la mine.

Radu era prieten vechi cu mirele. Fusese invitat la nuntă. Eu nu.

Am sunat-o pe Doina din fața blocului mamei. Îmi tremurau degetele atât de tare, că am apăsat de două ori alt număr.

— Măcar puteai să-mi spui.

— Și ce rezolvam? Te supărai înainte, te supărai după. Ioana n-a vrut tensiuni.

— Am amenințat eu că fac scandal?

— Cristina, te știm când te pornești.

M-am așezat pe marginea jardinierei de la intrare. O vecină a trecut pe lângă mine și m-a întrebat dacă mi-e rău. Am dat din cap că nu.

Doina încă vorbea.

— Nu era momentul să vă rezolvați voi problemele. Și, sincer, Radu a ajutat mult cu transportul băuturii.

Asta mi-a rămas în minte. Eu puteam lipsi. Mașina lui, nu.

Pe Ioana am întrebat-o prin mesaj dacă ea hotărâse.

Mi-a răspuns seara: „Am fost foarte stresată. Mama a zis că e mai bine așa. Sper să înțelegi.”

Nu i-am răspuns. Nici n-am mai sunat-o.

Au trecut trei luni. Am muncit, am schimbat o garnitură la chiuvetă, am plătit întreținerea cu întârziere. Viața mea nu s-a oprit la nunta lor, deși mama îmi spunea mereu să nu mai țin supărare.

Apoi m-a sunat mătușa Doina.

— Marți venim la București. Am programare la endocrinologie miercuri dimineață și posibil niște analize joi. Stăm la tine până vineri, să nu facem atâtea drumuri.

Nu m-a întrebat dacă pot.

M-am uitat la canapeaua extensibilă. Tot acolo dormiseră când unchiul avusese de rezolvat acte. Le lăsasem cheia și plecasem la serviciu. Seara găsisem vasele în chiuvetă și televizorul pornit.

— De data asta nu vă pot găzdui.

— Cum adică? Ai pe cineva?

— Nu. Dar nu vreau.

S-a făcut liniște. Auzeam o linguriță lovind marginea unei căni.

— Eu merg la doctor, Cristina. Nu la plimbare.

Mi s-a strâns stomacul.

— Știu. Îți trimit două pensiuni lângă spital. Una are cameră cu baie, la un preț decent.

— Să dau bani la străini când am nepoată în București?

— Nici eu nu credeam că sunt străină când v-ați strâns toți la nuntă.

— Deci te răzbuni.

Am închis ochii. O parte din mine voia deja să spună „bine, veniți”. Să scap de discuție. Așa făceam mereu.

— Nu vă primesc, mătușă. Asta e tot.

Peste o oră, grupul familiei avea zeci de mesaje.

Unchiul Petre scrisese că boala nu se amestecă în orgolii. O verișoară mă făcuse „răuvoioasă și pizmașă”. Mama trimisese: „Nu te-am crescut așa.”

Pe ăla l-am citit de câteva ori.

Am sunat-o.

— Cum m-ai crescut, mamă? Să tac când mă doare și să schimb cearșafurile când aveți nevoie?

— Nu vorbi urât. Doina e speriată.

— Și eu am fost. Când am rămas cu ratele, mi-ai zis să nu afle lumea.

Mama n-a răspuns imediat.

— Nu e același lucru.

Nu era. Dar eu nu încercam să fac un concurs de necazuri. Voiam doar să aud, măcar o dată, că și ce mi se întâmplase mie conta.

Pe grup, Doina ceruse să-mi cer scuze pentru „atitudinea rigidă”. Spusese că ea m-ar fi primit oricând.

Am început un mesaj lung. L-am șters. Am scris altul.

„La nuntă ați decis că prezența mea ar fi o problemă și ați ascuns asta de mine. Nu v-am cerut să schimbați nunta. Dar nici voi nu puteți decide când suntem apropiați și când trebuie să dispar. Nu găzduiesc pe nimeni săptămâna viitoare. Vă trimit variantele de cazare în privat.”

Mi-au răspuns că duc lucrurile prea departe pentru o simplă nuntă.

Pentru mine nu era despre meniu sau dans. Era despre mama, care îmi ceruse să-i cumpăr o bluză pentru „o ieșire”, deși știa unde urma s-o poarte. Era despre discuțiile lor purtate fără mine și despre cât de firesc mă sunase apoi Doina.

Ioana mi-a scris separat, târziu.

„Trebuia să-ți spun eu. Îmi pare rău.”

Am plâns la mesajul ăla. Nu frumos, nu eliberator. Cu nasul înfundat, așezată pe marginea patului. I-am răspuns că apreciez, dar nu pot să trec imediat peste.

Doina s-a cazat până la urmă la o pensiune. După investigații, i-am scris să întreb cum se simte. Mi-a răspuns scurt: „Mai avem de așteptat rezultate.”

Mama încă spune că aș fi putut să-i primesc două nopți. Uneori mă întreb și eu. Mai ales când strâng canapeaua pe care n-a dormit nimeni.

Dar dacă aș fi spus iar da, cine ar fi înțeles că acel nu mă costase ceva?

Încă îmi iubesc familia. Doar că nu mai știu de ce iubirea mea trebuie dovedită mereu prin lucrurile pe care le înghit.