Fiica mea mi-a cerut ultimele economii ca să nu se facă de rușine în fața socrilor. Pentru prima dată, i-am spus nu

— Mamă, nu mă poți trimite cu mâna goală. Ce să le spun? Că tu n-ai fost în stare să pui nimic deoparte?

Ioana stătea lângă masa din bucătărie, cu haina încă pe ea. Eu țineam în mână devizul de la dentist. Îl împătuream întruna, până când hârtia s-a rupt puțin la mijloc.

— Am pus, i-am spus. Dar banii ăștia sunt pentru mine.

S-a uitat la mine de parcă aș fi anunțat că plec de acasă.

Aveam șaizeci și opt de ani și, până atunci, nu cred că rostisem vreodată propoziția asta în fața ei.

Fusesem profesoară de limba română într-o școală de cartier din Ploiești. După ce soțul meu, Sorin, a murit, când Ioana avea paisprezece ani, am rămas cu un salariu, o rată și un copil care se prefăcea că nu mai are nevoie de nimic.

Îi cunoșteam prefăcătoria. Se oprea în fața vitrinelor, apoi spunea repede că pantofii sunt urâți. Eu mă întorceam a doua zi să întreb cât costă.

Am făcut pregătire după ore, am corectat lucrări noaptea, am cârpit aceeași căptușeală de palton trei ierni. Când a intrat la facultate în București, am început să trimit bani în fiecare lună.

— Tu ce mănânci, mamă?

— Am ciorbă, am de toate.

Uneori aveam cartofi fierți și iaurt. Nu spun că m-a obligat. Eu am ales. Mi se părea firesc să-i fie ei mai ușor.

Când m-am pensionat, Ioana încă termina masterul. Din pensie plăteam întreținerea și medicamentele, iar ce puteam desprinde trimiteam la ea. Prima mașină de spălat din garsoniera ei tot eu am cumpărat-o. La fel și costumul pentru interviul după care m-a sunat plângând:

— M-au luat, mamă! Am serviciu!

Atunci am plâns și eu, sprijinită de frigider.

Pe Radu l-am cunoscut doi ani mai târziu. Politicos, bine îmbrăcat, mereu grăbit. Părinții lui aveau o firmă de construcții, o casă mare și obiceiul de a spune cât costase fiecare lucru fără să pară că vorbesc despre bani.

La prima masă împreună, mama lui, doamna Rodica, m-a întrebat dacă apartamentul meu era „tot în starea inițială”.

— N-am schimbat prea multe, am răspuns.

Ioana și-a netezit șervețelul pe genunchi.

— Mama nu prea ține la confort.

N-am zis nimic. Țineam la confort. Numai că mereu apăruse altceva de plătit.

După nuntă, vizitele ei s-au rărit. La mine venea singură și mă anunța cu doar o jumătate de oră înainte.

— Să aerisești puțin, mamă. Miroase a mâncare pe scară.

Altădată a tras perdeaua și a spus că lumina scoate în evidență toate crăpăturile. Am început să mă uit la casa mea prin ochii ei. La covorul decolorat. La faianța gălbuie. La fotoliul în care îi citise tatăl ei povești.

Îmi venea să-mi cer scuze pentru toate.

Banii au intrat iar în vorbă când și-au cumpărat apartamentul. Părinții lui Radu îi ajutaseră cu avansul. Ioana voia să schimbe bucătăria înainte să se mute.

— Ai lor dau treizeci de mii. M-am gândit să punem și noi cincisprezece.

„Noi” însemna eu.

Aveam paisprezece mii șapte sute de lei, strânși în aproape patru ani. Știa de ei fiindcă, într-o zi, mă lăudasem că pot să-mi repar dantura fără să-i cer ajutorul.

Mestecam doar pe partea stângă. Nu mai cumpăram mere, iar la mesele cu lume spuneam că nu mi-e foame.

— Mai poți amâna puțin, mi-a zis ea. Cu dinții nu e o urgență.

Am rămas cu telefonul la ureche și după ce a închis.

Au urmat mesaje cu poze de mobilă. Apoi explicații despre cum familia lui Radu nu trebuia să creadă că ea venise „doar cu hainele”.

— Tu nu înțelegi cum sunt oamenii ăștia.

— Atunci explică-mi.

— Se uită. Compară. Nu vreau să fiu aia săracă din familie.

În ziua când a venit să ia banii, cumpărasem două amandine. Încă speram să bem o cafea și să vorbim altfel.

Ea nici nu s-a așezat.

— Ai scos banii?

— Nu.

A oftat și și-a pus geanta pe masă, peste farfurioare.

— Mamă, le-am spus deja că mă ajuți.

— Fără să mă întrebi?

— Te-am întrebat de atâtea ori!

— M-ai întrebat când ți-i dau. Nu dacă pot.

Aici a început cearta adevărată. Mi-a spus că pentru mine fusese mereu suficient puțin și că nu aveam dreptul să-i cer și ei aceeași viață.

— Dar eu nu-ți cer viața mea, Ioana. Îți cer să mă lași să-mi repar gura.

Mi s-a rupt vocea. M-am supărat pe mine că plângeam.

Ea s-a uitat spre sertarul bufetului.

— Deci pentru niște dinți mă lași să mă fac de râs.

M-am așezat. Nu mă mai țineau picioarele.

— Du-te acasă, i-am spus.

A plecat trântind ușa. Amandinele au rămas pe masă până seara.

N-am dormit în noaptea aceea. Dimineața eram gata s-o sun și să cedez. Îmi făcusem chiar și socoteala: aș fi putut repara numai partea de jos.

În schimb, am sunat la cabinet și am confirmat programarea.

Trei zile mai târziu, Radu m-a căutat. Ioana îi spusese că ne certaserăm din cauza mobilei, iar el voia să împace lucrurile. M-a întrebat ce model nu-mi plăcea.

I-am spus adevărul. Cu pauze, rușinată, de parcă eu promisesem banii altcuiva.

A tăcut, apoi a spus:

— Nu știam că despre economiile dumneavoastră era vorba.

Nu s-a rezolvat totul atunci. Ioana m-a sunat furioasă că o făcusem de rușine și în fața lui. N-am intrat iar în ceartă. I-am spus doar că nu mai pot minți ca să pară ea mai înstărită.

Au trecut șase săptămâni până a venit din nou.

Avea o sacoșă cu mere. Când le-a scos, s-a oprit.

— Poți să mănânci acum?

— Mai durează.

Le-a pus încet pe masă.

Mi-a spus că bucătăria rămăsese cea veche. Că Radu se supărase pentru minciună. Că și ea se săturase să socotească mereu ce vor spune ceilalți.

— Mi-a fost rușine, mamă.

— Știu.

— Nu trebuia să-mi fie de tine.

N-am îmbrățișat-o imediat. Încă mă durea. Am făcut cafea, iar ea a mutat singură geanta de pe masă și a scos două farfurioare.

Acum vine mai des. Uneori vorbim ușor, alteori ne împiedicăm de ce s-a întâmplat. Banii au rămas la mine.

Încă mă întreb când am început să cred că sunt o mamă bună numai dacă rămân fără nimic. Și de ce mi-a fost atât de teamă că un singur „nu” ar putea șterge toți anii în care am spus „da”.