Am moștenit casa părinților și am crezut că o pot salva. După o spargere și luni de certuri, am ales să-i dau altcuiva cheile copilăriei mele

— Nu mai băga bani în casa aia. Morții nu se întorc dacă le schimbi acoperișul.

Am rămas cu lingura deasupra farfuriei. Soacra mea își tăia liniștită o felie de pâine, iar Mihai se uita în masă. Din camera alăturată se auzea Tudor, băiatul nostru de șapte ani, vorbind singur printre piese de construit.

— Doina, am spus, încă n-au trecut șase luni de când am îngropat-o pe mama.

— Știu. Dar voi aveți un copil viu, care doarme lângă frigider.

Asta m-a durut tocmai fiindcă era adevărat.

Locuiam trei oameni într-o garsonieră din Buzău. Seara strângeam masa ca să desfacem canapeaua. Tudor dormea într-un pat îngust, despărțit de bucătărie printr-un dulap. Când pornea compresorul frigiderului, uneori se ridica speriat.

Casa moștenită era la aproape patruzeci de kilometri de oraș. Două camere, o bucătărie, un pridvor și o curte în care tata pusese viță-de-vie. El murise cu patru ani înaintea mamei. După succesiune, rămăsesem singura proprietară și, cumva, ultimul om care mai știa unde scârțâia fiecare scândură.

Voiam s-o repar treptat. Acoperișul, întâi. Apoi instalația electrică. Mi-i imaginam pe Mihai și Tudor vara în curte, cu ligheanul de cireșe între ei.

Nu voiam să ne mutăm acolo. Aveam serviciile în oraș, copilul avea școală. Voiam doar să mai existe un loc în care să nu mă simt orfană.

Mihai spusese la început:

— Vedem ce putem face. Nu trebuie hotărât totul acum.

Eu auzisem o promisiune. El, aveam să aflu, crezuse că doar mă liniștește.

Primul meșter ne-a arătat lemnul putred de sub învelitoare. Al doilea a scos o priză din perete și a clătinat din cap. Devizul pentru lucrările urgente depășea cu mult economiile noastre.

La întoarcere, Mihai a condus fără radio.

— Elena, avem bani strânși pentru avans. Dacă îi punem aici, o luăm de la zero cu apartamentul.

— Nu ți-am cerut să-i punem pe toți.

— Dar o să trebuiască. Ai văzut și tu.

Am întors capul spre geam. Mă enerva că vorbea ca maică-sa. Mai tare mă enerva că nu puteam să-i spun că greșește.

Doina începuse să ne trimită anunțuri cu apartamente. Trei camere, lift, școală aproape. Cele mai multe erau pe lângă blocul ei.

— Vă iau eu copilul, vă mai fac o ciorbă. Ce tot alergați la țară?

Ajutorul ei era real. Îl lua pe Tudor când noi ieșeam târziu de la serviciu. Dar fiecare ofertă venea lipită de aceeași condiție: să facem cum credea ea.

Într-o seară am auzit-o pe difuzor, din baie.

— Vorbește tu cu ea, Mihai. Că pe mine mă vede dușman. Casa e pe numele ei, dar și tu trăiești în înghesuiala aia.

Am ieșit cu mâinile ude.

— Nu trebuie să vorbești tu cu mine. Sunt aici.

Mihai a închis apelul. Pentru prima dată de când eram căsătoriți, mi-a venit să-mi iau copilul și să plec undeva. Nici nu știam unde.

Două zile aproape n-am vorbit. Ne întrebam doar cine cumpără pâine și cine merge la școală.

Sâmbătă, m-am dus singură la casă. Am spălat geamurile și am întins pe pat cuvertura mamei. La prânz am mâncat un covrig pe trepte. Mă încăpățânam, da. Dar când deschideam dulapul și încă mirosea a săpunul ei, nu mă mai interesa niciun calcul.

Spargerea a fost într-o joi.

Vecinul, nea Vasile, m-a sunat la serviciu. Ușa din spate era forțată. Am plecat tremurând, cu Mihai după mine.

Furaseră mașina de tuns iarba, trusa de scule a tatei, televizorul și o cutie în care mama ținuse câteva bijuterii din argint. Răsturnaseră sertarele pe podea. Fotografiile erau călcate cu noroi.

M-am așezat jos și am început să le adun.

— Nu pune mâna, a spus Mihai. Să vină poliția întâi.

— E mama aici, am zis, ținând poza ei de la cununie.

N-a mai spus nimic. S-a lăsat lângă mine și mi-a luat fotografia dintre degete.

Polițiștii au întrebat ce lipsea și dacă mai fuseseră spargeri în zonă. Eu nu puteam să-mi amintesc câte inele avusese mama. Mi-era rușine că nu știam. De parcă asta dovedea ceva despre mine.

Seara, Doina a început iar:

— Poate acum înțelegi de ce ziceam să…

— Mamă, ajunge, a întrerupt-o Mihai.

Ea a tăcut, surprinsă.

— Nu folosim asta ca să câștigăm o ceartă.

Atunci am plâns. Nu la poliție, nu lângă ușa ruptă. În bucătăria noastră înghesuită, fiindcă soțul meu spusese în sfârșit ceva ce aveam nevoie să aud.

Mai târziu, după ce a adormit Tudor, am vorbit.

— Mi-e frică de datorii, mi-a spus. Și m-am ascuns după mama, ca să nu par eu ăla rău.

— Iar eu am crezut că dacă vând, îi mai pierd o dată.

Nu ne-am împăcat dintr-o îmbrățișare. Am făcut calcule în alte trei seri. Am cerut încă un deviz. Eu am mai dormit o noapte la casă, cu ușa reparată provizoriu și lumina aprinsă pe hol.

Dimineața am înțeles că nu mă mai odihneam acolo. Ascultam fiecare zgomot și mă gândeam ce se mai putea strica până veneam din nou.

Am pus casa la vânzare după o lună.

Au cumpărat-o Anca și Radu, doi tineri cu o fetiță. Știau cât era de muncă. El era electrician, iar părinții ei locuiau în sat. Când fetița lor s-a așezat pe treapta pridvorului, am recunoscut locul unde îmi mâncam eu pâinea cu magiun.

N-am cerut să păstreze casa cum fusese. Am luat fotografiile, cuvertura și măsuța mamei.

Cu banii din vânzare, economiile noastre și un credit mic, am cumpărat un apartament cu trei camere. Aproape de școală, nu de blocul Doinei. A fost prima hotărâre pentru care Mihai și cu mine n-am mai cerut aprobarea nimănui.

Tudor are acum camera lui. Eu mai plâng uneori când împăturesc cuvertura. Sunt bine și mi-e dor, amândouă deodată.

Nu știu dacă am ales la timpul potrivit. Voi cum ați fi știut când merită să mai luptați pentru o casă și când e timpul să-i dați drumul?