Ani întregi, soacra mi-a spus că nu sunt demnă de familia lor. La o cină, am dezvăluit secretul pe care îl păstrasem pentru socrul meu

— Măcar fata să nu-ți semene în tinerețe, a spus soacra mea, întinzând mâna după sare.

Fiica mea, Ana, s-a oprit din mâncat. Avea opt ani și știa deja când trebuia să se facă mică la masă.

M-am uitat spre Radu. Își tăia friptura în bucăți egale, de parcă nu auzise.

— Ce vrei să spui, mamă? am întrebat.

Doina a zâmbit strâmb.

— Vai, Ioana, acum nu mai putem vorbi? Știi și tu cum erai. Și din ce casă ai plecat.

Atunci am pus furculița jos.

— Dacă tot vorbim despre case respectabile, întreabă-l pe tata unde dormea joia, acum șase ani.

Socrul meu a scăpat paharul din mână. Nu s-a spart. S-a rostogolit pe fața de masă, lăsând vinul să curgă în poala lui.

Până în seara aceea, înghițisem aproape orice.

Mama făcuse curățenie în scări de bloc. Tata plecase când aveam paisprezece ani, lăsând datorii și o ușă de balcon legată cu sârmă. La nouăsprezece ani renunțasem la facultate ca să pot plăti chiria. Doina numea toate astea „lipsă de educație”.

Când l-am cunoscut pe Radu, lucram la o brutărie. El venea dimineața după covrigi și mă aștepta uneori până închideam. Îmi plăcea că nu părea rușinat de mine.

Mai târziu am înțeles că una era să mă iubească între patru pereți și alta să mă apere în fața mamei lui.

— Așa e ea, îmi spunea. Nu pune și tu totul la suflet.

La început îi răspundeam. Apoi am obosit. Aveam rate, un copil, ture schimbate între noi și prea puțini bani ca să ne permitem încă un război.

Secretul lui Petre îl aflasem întâmplător, când lucram la recepția unei pensiuni de lângă Ploiești. Venise cu o femeie, convins că eram în concediu. Când m-a văzut, a rămas cu buletinul întins spre mine.

A doua zi m-a așteptat lângă stația de autobuz.

— Durează de doi ani, mi-a spus. Dar închei. Te rog, nu-i spune Doinei. E bolnavă cu tensiunea.

Mi-a fost milă de ea. Asta mă înfurie și acum: chiar mi-a fost milă. N-am spus nici măcar soțului meu. Mi-am zis că nu era căsnicia mea și că poate omul chiar avea să se oprească.

La cina aceea, însă, n-am mai avut în mine nimic liniștit.

— Despre ce vorbește? a întrebat Doina.

Petre se ștergea pe pantaloni cu un șervet.

— Ioana e nervoasă. A înțeles atunci ceva greșit.

Am spus numele pensiunii. Am spus ziua. Și cuvintele lui din stație, aproape exact.

Radu s-a ridicat brusc.

— Ajunge! E și copilul aici!

Avea dreptate. Ana privea fix în farfurie. Am chemat-o lângă mine și i-am dat telefonul să stea în dormitorul mătușii ei, cu ușa închisă. Mi-era rușine că mă gândisem la asta abia atunci.

Doina nu plângea. Se uita când la mine, când la Petre.

— Tu știai? m-a întrebat.

Am dat din cap.

Mi-a tras o palmă peste obraz. Nu tare cât să mă doboare. Destul cât să amuțească toți.

Radu a prins-o de încheietură, dar tot mie mi-a spus:

— De ce trebuia să faci asta acum?

Nu l-am auzit întrebându-l pe tatăl lui de ce o făcuse vreodată.

Am plecat cu Ana înainte de desert. În mașină, m-a întrebat dacă bunica nu ne mai iubește. N-am știut ce să-i răspund fără să mint.

În săptămâna următoare, cumnata mea mi-a scris că am distrus familia. Petre mi-a cerut să spun că exagerasem. Doina i-a spus lui Radu că nu mai calc în casa ei.

El venea seara și vorbea despre facturi. Despre revizia mașinii. Orice, numai despre noi nu.

— Nu puteam să aleg între tine și mama, mi-a zis în cele din urmă.

— Nu-ți ceream s-o părăsești. Îți ceream să nu mă lași singură la masa aia. Nici la celelalte.

Dormim separat de două luni. Am început să mergem la consiliere, dar încă mă întreabă dacă nu puteam spune adevărul altfel. Ba da. Puteam. Regret că Ana a fost acolo și că am folosit durerea Doinei ca s-o opresc.

Dar mă doare că, dintre toate lucrurile întâmplate în familia asta, numai vorbele mele par de neiertat.

Oare trebuia să-mi cer iertare pentru felul în care am spus adevărul sau să continui să-l ascund, ca să merit și eu un loc la masa lor?