Când i-am cerut bani pentru medicamentele băiețelului nostru, soțul mi-a spus că nu mai are. În aceeași seară am aflat unde se dusese salariul lui

— N-am bani, Ioana. Ce vrei să fac, să-i scot din pereți?

Andrei a împins rețeta pe masă, lângă pâinea începută. Din dormitor se auzea tusea lui Matei. Avea patru ani, febră și dormea cu obrazul lipit de tricoul meu, fiindcă numai așa reușisem să-l liniștesc.

— Îmi trebuie o sută patruzeci de lei. Nu pentru mine.

— Ți-am spus că am rata. Și i-am trimis Dariei bani.

Am rămas cu mâna pe spătarul scaunului. Eu mai aveam treizeci și doi de lei până vineri.

În seara aceea, am cerut bani de la mama. I-am scris că nu-mi merge aplicația băncii. La cincizeci și nouă de ani, după o zi la fabrica de confecții, mama s-a dus până la bancomat ca să-mi depună două sute de lei. Eu încă încercam să par o femeie căreia îi era bine.

Când l-am cunoscut pe Andrei, Daria avea nouă ani. Era o fetiță tăcută, care își cerea scuze și când voia apă. Nu m-a deranjat niciodată că avea un copil. Mi s-ar fi părut urât să nu aibă grijă de ea.

Acum Daria avea cincisprezece ani, iar noi eram căsătoriți de șase. Problema nu era că îi cumpăra pantofi sau îi plătea meditațiile. Problema era că, după toate acestea, pentru Matei și pentru casa în care locuia nu mai rămânea aproape nimic.

Eu câștigam trei mii opt sute de lei la recepția unei clinici. Andrei lua aproape cinci mii, cu tot cu turele de sâmbătă. Avea o rată de o mie patru sute, rămasă dintr-un credit făcut înainte să ne cunoaștem. Mai plătea pensia de întreținere pentru Daria și, separat, ce considera el necesar.

Chiria, întreținerea, mâncarea și grădinița lui Matei ajunseseră, încet, ale mele.

La început spunea „pune tu acum”. Apoi nici nu mai spunea. Facturile stăteau pe frigider până le plăteam eu.

Renunțasem la dentist. Îmi lipeam talpa unei ghete cu adeziv și purtam la serviciu bluze primite de la sora mea. El nu mă întreba de ce nu-mi cumpăr altele. Probabil nici nu observase.

După episodul cu medicamentele, am luat un caiet și am notat tot. Nu estimări. Sume exacte, din bonuri și extrase.

Duminică, după ce Matei a adormit, am pus caietul între noi.

— Nu-ți cer să nu mai dai bani Dariei. Îți cer să plătim întâi ce avem de plătit aici și să știm cât ne rămâne.

Andrei s-a uitat la pagină fără s-o atingă.

— Adică să-ți dau ție salariul?

— Adică să nu mai împrumut bani pentru siropul copilului nostru.

A oftat, de parcă eu complicam ceva foarte simplu.

— Tu n-ai rate. Normal că poți să acoperi mai mult.

— Nu pot, Andrei. Doar acopăr. E altceva.

Până la urmă am stabilit să pună lunar o mie șapte sute de lei pentru casă, imediat după salariu. Eu urma să pun tot atât și să ținem separat banii pentru cheltuielile neprevăzute ale lui Matei. Am calculat de trei ori. Nu era confortabil, dar se putea.

Pentru prima dată după multe luni, am dormit fără să adun cifre în minte.

La următorul salariu mi-a transferat șase sute de lei.

Am crezut că restul vine mai târziu. După două zile l-am întrebat.

— A intervenit ceva pentru Daria.

— Ce anume?

— O excursie cu clasa. Nu puteam s-o las singura acasă.

M-am așezat pe marginea patului. Cu o săptămână înainte îi spusesem că grădinița cerea bani pentru spectacol și transport. Matei rămăsese acasă atunci, fiindcă nu-mi ajunseseră banii. Îi spusesem că mergem noi altădată.

— Știai că al nostru n-a mers?

Andrei și-a scos ceasul și l-a pus pe comodă.

— E mic. Nici nu înțelege.

Atunci am ridicat vocea. Nu sunt mândră. Matei a apărut în ușă, ținându-și pantalonii de pijama cu amândouă mâinile.

— Mami, am făcut ceva?

M-am dus la el imediat. În spatele meu, Andrei a spus încet:

— Vezi ce faci cu scandalurile tale?

A doua zi am plâns la serviciu, în toaleta personalului. Colega mea, Elena, mi-a adus apă și n-a încercat să-mi explice ce bărbat bun sau rău aveam. M-a întrebat doar cât timp mai puteam duce toate astea.

Nu știam să-i răspund.

Sâmbăta aceea, Daria a venit la noi. Mi-a arătat pe telefon fotografii din excursie, apoi s-a oprit când a văzut o notificare de la bancă pe ecranul meu.

— Ioana, tata a zis că tu ești supărată că îmi trimite bani.

Mi s-a făcut cald în obraji.

— Nu pe tine sunt supărată.

— Pot să nu mai cer meditații. Mă descurc eu.

Avea aceeași expresie pe care o avea la nouă ani, când cerea apă. Am lăsat telefonul jos.

— Nu trebuie să repari tu problemele noastre. Și nu vreau să te simți vinovată când ai nevoie de ceva.

Seara l-am întrebat pe Andrei de ce îi spusese asta. A început să strângă farfuriile, deși niciunul nu terminase de mâncat.

— M-a întrebat de ce suntem certați. Ce era să-i zic?

— Adevărul. Că ai promis o sumă pentru casă și n-ai pus-o. Nu că eu am ceva cu ea.

Atunci mi-a spus că eu nu înțeleg vinovăția unui tată divorțat. Că Daria locuiește departe și că banii sunt uneori singurul lucru pe care îl poate oferi.

L-am crezut. Dar l-am întrebat de ce vinovăția lui trebuia plătită din salariul meu.

N-a răspuns.

Au trecut trei săptămâni. Am căutat chirii mai mici și am întrebat-o pe mama dacă ne poate primi temporar. Nu mi-am făcut bagajul pe ascuns. I-am spus că nu mai pot continua fără o contribuție stabilă și fără să văd clar datoriile noastre.

— Pentru bani strici familia? m-a întrebat.

Întindeam rufele lui Matei pe uscător. Am rămas cu o șosetă udă în mână.

— Eu încerc de doi ani s-o țin.

Acum am două sacoșe pregătite în debara și încă sper să nu fie nevoie de ele. Mă uit la Andrei când se joacă cu băiatul nostru și îmi amintesc de ce l-am iubit. Apoi vine seara și verific din nou soldul.

Oare cât mai pot să aștept o schimbare fără să mă pierd de tot? Și ce învață Matei despre familie dacă eu rămân mereu cea care trebuie să se descurce?