Le-am cerut socrilor ajutor pentru o casă, iar ei ne-au trimis poze din vacanță. Când au vrut să-și vadă nepoata, am spus nu

— Pentru mare aveți douăzeci de mii de lei, dar pentru nepoata voastră nu aveți nimic?

Soacră-mea a pus ceașca pe farfurioară. Andrei m-a prins de genunchi, sub masă. În scoică, lângă scaunul meu, Ilinca dormea cu pumnii strânși.

— Nu amesteca lucrurile, Elena, mi-a spus socrul meu. Copilul l-ați făcut voi. Fiecare are responsabilitățile lui.

Am simțit cum îmi arde fața. Pe masă erau prăjituri de cofetărie și o broșură pentru un sejur de lux. Eu aveam în geantă un carnețel cu toate cheltuielile noastre, până la ultimul pachet de scutece.

Locuiam într-o garsonieră din Brașov, douăzeci și opt de metri pătrați la etajul patru, fără lift. Când desfăceam canapeaua, nu mai puteam deschide complet dulapul. Pătuțul Ilincăi stătea lângă calorifer, fiindcă în celălalt colț apăruse mucegai.

Andrei lucra la un depozit de piese auto. Eu eram în concediu de creștere a copilului. Împreună aveam puțin peste șapte mii de lei. Chiria era două mii două sute, iar proprietarul ne anunțase că din toamnă o mărea.

Nu muream de foame. Dar orice febră, orice rețetă, orice factură venită mai mare ne strica toate socotelile.

Găsiserăm un apartament cu două camere într-un bloc vechi. Nu era vreun vis: baie fără geam, instalație de schimbat, bucătărie îngustă. Avea însă o cameră în care Ilinca putea dormi fără să audă mașina de spălat.

Ne lipseau optzeci de mii de lei pentru avans și cheltuieli. Strânseserăm douăzeci și șase de mii în aproape patru ani.

Le-am cerut banii cu împrumut. Andrei venise cu o foaie pe care scrisese cât puteam returna lunar. Propusese chiar să mergem la notar.

Tatăl lui nici nu s-a uitat la foaie.

— Dacă nu vă permiteți, mai așteptați.

Părinții lui aveau o casă mare, două apartamente închiriate și o firmă de materiale de construcții. Știam că munciseră pentru ele. Tocmai de aceea îmi repetasem înainte să ajungem: nu ni se cuvine nimic, cerem, nu pretindem.

Numai că una era să aud un refuz și alta să aud cum soacră-mea adăuga:

— Noi, la vârsta voastră, nu stăteam cu mâna întinsă.

Andrei a ridicat atunci privirea.

— Casa asta a fost a bunicii. Ai uitat, mamă?

S-a făcut liniște.

Am plecat înainte de desert. Pe scări, Ilinca a început să plângă. Încercam să-i potrivesc căciulița, dar îmi tremurau degetele.

— Trebuia să spui ceva, i-am zis lui Andrei.

— Am spus.

— După ce m-au făcut cerșetoare.

— Nu te-a făcut nimeni cerșetoare.

Asta m-a durut aproape la fel de tare ca discuția de la masă.

După patru zile, soacră-mea a trimis pe grupul familiei fotografii de la un hotel cu piscină încălzită. Într-una ținea două pahare și zâmbea. Sub ea scrisese: „Merităm și noi puțin răsfăț.”

Eu tocmai întindeam niște prosoape în baie. Ilinca adormise după trei ore de agitație, iar pe perete apăruseră iar pete negre.

Am ieșit din grup.

Seara, soacră-mea m-a sunat să-mi spună că duminică veneau la noi.

— Nu veniți, am răspuns.

— Cum adică?

— Ați spus că fiecare are responsabilitățile lui. Noi ne ocupăm de copil. Voi bucurați-vă de vacanțe.

A tăcut, apoi m-a întrebat dacă îi condiționez întâlnirea cu nepoata de bani.

— Nu mai vreau să ne umiliți.

— Elena, te-am întrebat altceva.

Am închis. Atunci mi s-a părut că, în sfârșit, mă apărasem.

Andrei a aflat când l-a sunat tatăl lui. A intrat în bucătărie cu telefonul încă în mână.

— Ai hotărât singură că ai mei nu-și mai văd nepoata?

— Când aveam nevoie de ei, unde erau?

— Au refuzat împrumutul. Nu au refuzat copilul.

— Pentru tine e ușor să separi lucrurile.

— Nu, nu e. Dar e și fata mea.

Am dormit cu spatele unul la altul. Sau ne-am prefăcut că dormim. Auzeam cum înghite în întuneric și știam că plânge, dar eram prea furioasă să-l ating.

În săptămânile următoare, totul s-a amestecat. O mătușă mi-a scris că sunt obraznică. Mama mi-a spus că am dreptate să fiu rănită, dar că am făcut rău alegând copilul drept pedeapsă.

M-am supărat și pe ea. Eram supărată pe toată lumea, sincer.

Într-o joi, am găsit la ușă o pungă cu scutece și o salopetă. Era și un bilețel de la soacră-mea: „Pentru Ilinca. Nu trebuie să ne mulțumești.”

Am împins punga cu piciorul lângă pantofar.

Andrei a văzut.

— Aici am ajuns? Nici scutecele nu sunt bune?

— Nu despre scutece e vorba!

Ilinca a tresărit și a început să țipe. Ne-am oprit amândoi. Avea buza de jos întoarsă și se uita când la mine, când la el.

În seara aceea, Andrei mi-a spus ceva ce nu știusem. Înainte să mergem la masă, îl sunase pe tatăl lui. Îi spusese că îi era rușine să ceară, dar că nu mai știa cum să ne scoată din garsonieră.

— Crezi că numai pe tine te-a durut? m-a întrebat. Eu am crescut auzind că familia se ajută. Acum trebuie să accept că la noi asta înseamnă doar când hotărăsc ei.

M-am așezat lângă el. Prima dată după săptămâni întregi, nu ne-am mai certat.

Am renunțat la apartament. Am căutat o chirie cu două camere, mai departe de centru. Mutarea ne-a mâncat o parte din economii, iar drumul lui Andrei spre serviciu s-a lungit cu patruzeci de minute.

Socrii au văzut-o din nou pe Ilinca după aproape două luni. Înainte, ne-am întâlnit doar adulții, într-o cafenea.

— Nu aveați obligația să ne dați bani, am spus. Dar felul în care ne-ați vorbit ne-a rănit.

Socrul meu s-a uitat pe geam. Soacră-mea răsucea un șervețel.

— Nici tu nu trebuia să ne iei copilul, a zis.

— Știu.

Mi-a fost greu să rostesc atât. Nu mi-am cerut iertare pentru supărare, ci pentru ce făcusem cu ea.

Nu ne-au oferit împrumutul. Nici noi nu l-am mai cerut. Când vin, încă sunt momente în care nu știm despre ce să vorbim.

O privesc uneori pe Ilinca în brațele bunicii și mă bucur, apoi mă simt vinovată că încă mă doare.

Unde se termină dreptul meu de a mă apăra și unde începe nedreptatea pe care i-o fac copilului?