În ziua nunții, soacra mea mi-a dat sora la o parte, iar mirele mi-a cerut să tac. Atunci am înțeles ce viață mă aștepta

— Sora ta nu mai intră ca martor. Am vorbit cu Rodica. E femeie cu situație, nu ne facem de râs.

Viitoarea mea soacră mi-a spus asta pe holul primăriei, în timp ce îmi îndrepta cu două degete breteaua rochiei. Prin ușa întredeschisă vedeam masa ofițerului de stare civilă. Mai aveam câteva minute până să devenim soț și soție.

M-am uitat la Cătălin.

— Tu știai?

El și-a frecat ceafa.

— Irina, nu începe acum. Mama vrea doar să fie bine.

Sora mea stătea lângă fereastră, cu buletinul în mână. Își cumpărase o rochie bleumarin în trei rate. Când m-a văzut uitându-mă la ea, a ascuns buletinul în poșetă și a zâmbit, de parcă ea trebuia să mă liniștească pe mine.

Atunci am simțit că nu mai pot face niciun pas.

Pe Cătălin îl cunoscusem cu trei ani înainte, la firma de distribuție unde lucram amândoi. El se ocupa de livrări, eu de facturi. Îmi lăsa câte un covrig pe birou când știa că nu apucasem să mănânc.

Era atent în lucrurile mici. Dacă mă durea capul, închidea televizorul fără să-i cer. Dacă ieșeam târziu de la serviciu, mă aștepta în parcare. Lângă el, pentru prima dată după multă vreme, nu mai simțeam că trebuie să mă descurc singură cu orice.

Mama lui, doamna Mariana, m-a primit cu sarmale și un prosop nou pus în baie.

— La mine în casă nu se face diferență. De acum ești ca fata mea.

Am crezut-o. Chiar aveam nevoie s-o cred.

Mama murise când aveam șaisprezece ani. Alina, sora mea, renunțase atunci la facultate și se angajase la o brutărie. Tata plecase de mult și trimitea bani când își aducea aminte. Alina mă ținuse la liceu, îmi plătise meditațiile și îmi ascunsese ani întregi cât de greu îi era.

Poate de asta am confundat grija doamnei Mariana cu siguranța.

După logodnă, ne-am mutat într-o garsonieră a ei, în Ploiești. Strângeam bani pentru avansul unui apartament. Nu ne cerea chirie, doar întreținerea.

— Puneți deoparte, copii. Cât pot, vă ajut.

Prima dată a intrat cu cheia ei când eram la serviciu. Mi-a mutat farfuriile, a aruncat două tigăi și mi-a pus lenjeria la spălat.

I-am spus lui Cătălin că mă deranja.

— Așa e ea, harnică. Tu ai luat-o personal.

Apoi a venit cu un caiet studențesc.

— Scrieți aici fiecare cheltuială. Să vedem unde se duc banii.

Eu câștigam puțin peste trei mii de lei. El lua mai mult, dar plătea rata la mașină. Calculam fiecare drum la supermarket, iar ea ne întreba de ce cumpăraserăm cafea măcinată în loc de cafea la ofertă.

Într-o seară, Cătălin i-a dat caietul fără să mă întrebe. Aveam trecută acolo o pereche de ghete, o consultație ginecologică și trei sute de lei pentru Alina, căreia i se stricase frigiderul.

— Nu puteți ține în spate toată familia ei, a spus doamna Mariana.

Am rămas cu furculița deasupra farfuriei.

— Sora mea m-a ținut pe mine în spate ani întregi.

— Și acum trebuie să plătească băiatul meu?

Cătălin a început să strângă masa. N-a ridicat ochii.

În noaptea aceea ne-am certat până aproape de trei. I-am spus că nu vreau să-i cer voie mamei lui să-mi ajut sora.

— Dar stăm în casa ei, Irina. Un pic de respect nu ne omoară.

Cuvântul acesta apărea de fiecare dată când încercam să spun că ceva mă rănea.

Pentru nuntă am pus bani amândoi. Alina mi-a plătit rochia. Doamna Mariana a contribuit cu opt mii de lei și, din ziua aceea, orice alegere a devenit o discuție despre recunoștință.

A schimbat meniul. A adăugat paisprezece rude. A sunat fotograful să-i ceară să nu mai vină la pregătirile mele, fiindcă „nu interesează pe nimeni o fată care se machiază”.

Am aflat întâmplător, când l-am sunat să confirm ora.

Cătălin mi-a promis atunci că va vorbi cu ea.

— După nuntă o să fie altfel. O să fim familia noastră.

L-am întrebat de ce nu puteam fi și înainte. M-a luat în brațe, iar eu am lăsat discuția acolo.

Cu două săptămâni înainte de cununie, găsisem un apartament de închiriat. Mic, departe de serviciu, dar al cărui proprietar nu era rudă cu noi. Aveam bani pentru garanție și prima lună.

Cătălin a mers cu mine să-l vadă. În seara următoare s-a răzgândit.

— Mama zice că aruncăm banii. Mai stăm un an.

Am plâns în baie, cu robinetul deschis. După aceea mi-am pus comprese reci pe ochi și am mers să discutăm despre flori.

Așa ajunsesem pe holul primăriei: obosită, dar încă hotărâtă să cred că lucrurile se puteau schimba.

Alina trebuia să-mi fie martor. Era singurul lucru pentru care nu acceptasem negocieri. Îi spusesem clar și lui, și mamei lui.

Acum sora mea venise spre mine.

— Lasă, Irina. Nu contează cine semnează. Eu tot aici sunt.

Avea vocea aceea pe care o folosea când eram mică și nu-i ajungeau banii pentru ceva ce îmi promisese.

M-am întors spre Cătălin.

— Spune-i mamei tale că Alina rămâne martor.

Doamna Mariana a pufnit.

— Nu faci tu ordine aici, în fața tuturor. Rodica și-a luat liber special.

El s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Te rog eu, înghite și tu acum. Vorbim acasă.

M-am uitat la omul cu care făcusem planuri, la cravata pe care i-o alesesem, la mâna lui întinsă spre cotul meu.

— Nu mai vreau să vorbim acasă. Vreau să-mi răspunzi aici.

— Ce vrei, să mă cert cu mama în ziua nunții?

— Vreau să nu mă lași singură de fiecare dată când ea hotărăște în locul nostru.

Din birou ne-au strigat numele.

Mi-am scos buchetul din mâna lui și l-am pus pe scaun.

— Îmi pare rău. Eu nu mai intru.

Cătălin a râs scurt, speriat.

— Hai, termină. Sunt oameni veniți, avem restaurantul plătit.

— Știu.

Atât am reușit să spun. Știam de avansuri, de invitați, de rușine. Mă gândeam la toate și tot nu puteam intra.

Am mers la funcționară și i-am spus că nu mai consimt la căsătorie. Îmi tremurau picioarele atât de tare, încât m-am sprijinit de tocul ușii.

Alina m-a dus la ea. În mașină am plâns urât, cu sughițuri, ținându-mi rochia strânsă între genunchi.

Au urmat telefoane, bani pierduți și două drumuri după lucrurile mele. Cătălin mi-a scris că distrusesem totul pentru un moft. Mai târziu mi-a spus că mă iubește, dar că nu-i poate întoarce spatele mamei lui.

Nici atunci nu înțelesese ce îi cerusem.

Acum stau în chirie într-o cameră mică. Mai am de achitat din cheltuielile nunții. Uneori încă îmi vine să-l sun când ies târziu de la serviciu.

Mă doare că am plecat. Dar, dacă rămâneam, câte lucruri despre mine ar fi trebuit să ascund ca să fie liniște?