Soacra mi-a spus că soțul meu are o fetiță de patru ani. Eu încă plăteam ratele pentru tratamentele prin care încercasem să devenim părinți

— Duminică vine și fetița lui Radu. Te rog să nu faci vreo scenă în fața copilului.

Soacră-mea curăța cartofi când a spus asta. Eu țineam o cană sub robinet. Am lăsat apa să curgă până când s-a umplut și mi-a dat pe mână.

— Care fetiță?

Cuțitul ei s-a oprit deasupra ligheanului.

— Am crezut că ți-a spus. A zis că vorbește cu tine aseară.

Am închis robinetul. Deodată se auzea numai frigiderul.

— Mamă Elena, uită-te la mine. Ce fetiță?

A pus cartoful jos, cu grijă.

— Are patru ani. O cheamă Ilinca.

Patru ani. Am făcut socoteala aproape fără să vreau. Cu cinci ani în urmă mergeam la analize cu dosarul într-o sacoșă, să nu-l ude ploaia. Radu îmi ținea geaca în sala de așteptare. Eu îmi ceream scuze că iar trebuia să lipsim de la serviciu.

— De când știți?

N-a răspuns.

— De când s-a născut?

A dat din cap.

M-am așezat pe scaunul de lângă aragaz. Același scaun pe care plânsesem după ultima procedură nereușită, în timp ce ea îmi spunea că Dumnezeu știe când să ne dea un copil.

Eram căsătoriți de nouă ani. Locuiam la etajul casei părinților lui, într-un cartier de la marginea Ploieștiului. Socrul meu murise, iar noi rămăseserăm cu promisiunea că strângem bani pentru un apartament. Apoi veniseră investigațiile, tratamentele, creditul de nevoi personale. Apartamentul devenise ceva despre care nu mai vorbeam.

Eu lucram la un magazin de materiale electrice. Radu făcea mentenanță într-o fabrică. Nu eram săraci, dar calculam fiecare cheltuială. Renunțasem la concedii și amânasem o lucrare dentară. În schimb, cumpăram medicamente pe care le așezam în frigider lângă iaurt.

Soacra mea știa tot. Știa când aveam programare, când așteptam rezultatul, când îmi venea menstruația. Mă ținuse în brațe.

Și știa de Ilinca.

— De ce acum? am întrebat.

— Radu vrea să se ocupe mai mult de ea. Nu mai poate să tot fugă…

— De mine fugea?

— Nu începe așa. Copilul n-are nicio vină.

M-am ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.

— N-am spus nimic despre copil. V-am întrebat pe dumneavoastră.

Atunci a început să plângă. Eu nu puteam.

Radu a ajuns după o oră. Mama lui îl sunase. A intrat în bucătărie cu telefonul în mână și s-a uitat întâi la ea, apoi la mine.

— Voiam să-ți spun eu.

— Când? Duminică, la masă?

S-a așezat, dar eu am rămas în picioare.

Mi-a spus că o cunoscuse pe Cristina prin niște colegi. Că durase câteva luni. Că se terminase înainte să afle că era însărcinată. Vorbea repede, de parcă ordinea faptelor putea să le facă mai puțin grave.

— Eram și eu terminat atunci, a zis. Cu analizele, cu tot ce se întâmpla între noi…

— Eu îmi făceam injecțiile în baie, Radu. Tu unde erai când spuneai că ai schimbul prelungit?

Și-a frecat palmele de pantaloni.

— Nu am nicio scuză.

— Tocmai ai încercat una.

Mi-a spus că aflase după naștere, că recunoscuse copilul și trimitea bani lunar. Șapte sute de lei, uneori mai mult.

M-am gândit la serile în care îl întrebam de ce nu ne ajung banii. Îmi spunea că o ajutase pe mama lui cu medicamentele sau că mai plătise ceva la mașină.

— Și dumneavoastră ce făceați? am întrebat-o.

— Ce puteam să fac? E nepoata mea.

— Puteați să nu mă priviți cum mă învinovățesc, știind că el avea deja un copil.

— Nu tu erai de vină, a spus Radu.

Am râs scurt. Urât mi-a ieșit.

— Acum îmi spui?

În seara aceea am aflat și că Ilinca mai fusese în casa noastră. De trei ori, cât eram eu la serviciu sâmbăta. Mama lui scosese jucăriile înainte să mă întorc.

Asta m-a făcut, în sfârșit, să plâng.

Nu faptul că venise fetița. Ci grija cu care pregătiseră totul ca eu să nu știu. Cineva se uitase la ceas, strânsese o cană, ascunsese niște creioane. După aceea mă întrebase probabil dacă vreau ciorbă.

Am dormit la sora mea, Ioana. I-am spus doar că Radu are un copil. A tras pătura de pe fotoliu și mi-a făcut loc pe canapea. Nu m-a întrebat nimic până dimineață.

În zilele următoare, Radu mi-a trimis mesaje lungi. Mi-a spus că mă iubește, că acceptă consiliere, că îmi arată toate conversațiile. În același timp, îmi explica de ce trebuia să fie prezent pentru Ilinca.

Îl credeam în privința asta. Un copil are nevoie de tatăl lui. Doar că eu nu puteam deveni, într-o săptămână, soția înțelegătoare care pregătește clătite și înghite patru ani de minciuni.

Ne-am întâlnit într-o cafenea, după serviciu.

— Nu-ți cer s-o iubești imediat, mi-a spus.

— Tu încă vorbești de parcă problema e cât de repede mă obișnuiesc eu.

A rămas cu mâna pe ceașcă.

— Mi-a fost frică să nu te pierd.

— Și m-ai lăsat să trăiesc într-o căsnicie despre care nu știam adevărul.

A plâns. Pentru prima dată, nu m-am întins să-l ating.

După două săptămâni m-am întors după haine. Soacra mea mă aștepta pe hol.

— Pentru o greșeală nu se aruncă nouă ani, mi-a spus. Gândește-te și tu.

— M-am gândit. De dimineața până seara, numai asta fac.

Mi-am luat și dosarul medical. Nu știu de ce. Nu voiam să rămână acolo, într-un sertar pe care îl putea deschide oricine.

Acum stau într-o garsonieră închiriată. Rata încă se retrage din contul meu. Radu vine la consiliere și își vede fata. Nu i-am cerut să aleagă între noi și nici nu o voi face.

Dar nu m-am întors. I-am spus că, dacă vom mai încerca vreodată, nu va fi în casa mamei lui. A tăcut mult înainte să spună că înțelege. Nu știu dacă înțelege sau doar îi este frică să mă contrazică.

Uneori mi-e dor de el și mă supăr pe mine pentru asta. Alteori mă surprind mâncând liniștită, fără să ascult dacă îi sună telefonul.

Nu mă întreb dacă fetița merită un tată. Merită. Mă întreb dacă eu mai pot numi familie doi oameni lângă care am fost ultima care a aflat ce viață trăiesc.