Mama mi-a spus să nu vin acasă cu copilul. Când am cerut să-l las temporar în grija altcuiva, m-a numit mamă de nimic

— Cu el să nu vii la mine. Eu nu mai cresc copilul altuia.

Mama a spus asta lângă pătuțul din maternitate, în timp ce eu încercam să-mi desfac cămașa pentru alăptat. Mă dureau cusăturile. Băiețelul meu plângea, iar ea își îndesa portofelul în geantă, de parcă venise să achite o factură și aflase că suma era prea mare.

— Mamă, are două zile.

— Și tu ai douăzeci și șapte de ani. Trebuia să te gândești.

După ce a plecat, am apăsat butonul de lângă pat. Când a venit asistenta, am întrebat-o încet:

— Dacă nu pot să-l iau acasă… ce se întâmplă cu el?

Nu m-a certat. A tras un scaun lângă mine. Atunci am început să plâng.

Mă cheamă Ioana. Până în luna a șaptea de sarcină lucrasem într-o patiserie, mai mult fără acte. Când nu mai puteam sta zece ore în picioare, patronul mi-a spus să revin după naștere. În locul meu era deja altcineva.

Chiria o împărțisem cu Cătălin, tatăl copilului. El lucra pe șantiere, când găsea, și dispărea câte două seri, când încasa. La început spunea că strânge bani pentru noi. Mai târziu am aflat că avea datorii despre care nu-mi zisese nimic.

Înainte să nasc, proprietara ne dăduse termen să eliberăm camera. Două luni restante. Bagajele mele ajunseseră la mama, într-un colț al holului, dar ea îmi repetase că pot sta numai eu, până mă pun pe picioare.

Nu o crezusem. Adică, cum să vorbească serios?

Asistenta a chemat-o pe doamna Elena, asistenta socială a spitalului. M-a întrebat unde locuiesc, ce venituri am și cine m-ar putea ajuta. Am spus „nimeni” prea repede.

— Să nu hotărâți ceva definitiv doar fiindcă astăzi nu vedeți o ieșire. Putem cere sprijin și putem discuta despre îngrijire temporară. Dar trebuie să știm exact situația.

Mi-era rușine inclusiv de papucii mei rupți. Îi țineam ascunși sub pat, de parcă ei erau problema.

Cătălin a venit după-amiază cu un pachet de șervețele umede și un ursuleț. Eu aveam nevoie de chirie, de un loc unde să pun pătuțul, de cineva care să rămână.

— Am vorbit cu cineva, încep de luni, mi-a spus.

— Ai mai început de luni.

A pus ursulețul pe noptieră.

— Iar începi? Măcar acum lasă scandalul.

I-am spus că vorbisem cu asistenta socială. Că mă gândisem inclusiv să renunț la copil, fiindcă nu vedeam cum să-l cresc.

— Să-mi dai băiatul la străini? Tu ești întreagă la cap?

Am ridicat vocea atât de tare, încât o femeie din celălalt pat și-a luat copilul în brațe.

— Atunci ia-ne undeva! Nu-mi mai spune ce să nu fac. Spune-mi unde dormim joi!

N-a răspuns. Se uita la brățara de la mâna lui Matei, cu numele meu scris pe ea.

A plecat supărat. Spre seară m-a sunat.

— Ioana, m-am împrumutat. Îți aduc mâine șase sute de lei. Și dau în fiecare săptămână, cum iau bani. Nu renunța la el. Găsim noi ceva.

Pentru câteva minute l-am crezut cu totul. Apoi m-am uitat la sacoșa de lângă pat. În ea încăpeau toate hainele copilului.

Șase sute de lei nu erau o casă. Dar nici promisiunea lui nu voiam s-o arunc, așa, din furie.

A doua zi i-am spus doamnei Elena că vreau o soluție temporară. Să știu unde este Matei, să-l pot vedea și să încerc să ajung în situația de a-l lua cu mine.

— Aveți vreo rudă cu care ați putea vorbi?

Mi-am amintit de mătușa Rodica, sora tatei. Nu ne certaserăm niciodată, doar ne rărisem. Stătea într-o comună la patruzeci de kilometri, într-o casă mică, cu soțul ei.

Am sunat-o și am început să-i povestesc. N-am apucat să termin.

— Ioana, eu nu pot să-ți promit înainte să vorbesc și cu Vasile. Dar vin mâine. Nu rămâi singură cu asta.

A venit cu supă într-un borcan și cu o cămașă curată pentru mine. M-a întrebat dacă am mâncat. Întrebarea asta m-a făcut să plâng mai rău decât toate reproșurile mamei.

N-am predat copilul într-o ușă și gata. Au urmat discuții cu oamenii de la DGASPC, verificări la mătușa mea, acte și explicații pe care ceream să mi le repete. Până s-a clarificat plecarea din spital, doamna Elena a ținut legătura cu noi.

Am întrebat de trei ori dacă asta însemna că nu mai sunt mama lui.

Mi-au explicat diferența dintre adopție și măsura temporară de protecție, că situația urma să fie reevaluată și că trebuia să păstrez legătura cu copilul. Am vorbit și despre ajutoarele pentru care puteam depune cerere. Mi-am notat totul pe spatele unei foi de analize.

Mama a aflat de la mine.

— O să ne știe tot satul. O să spună că ți-ai dat copilul.

— Dar tu mi-ai spus să nu-l aduc.

— Eu voiam să te trezesc la realitate.

M-am uitat la ea și n-am mai găsit nimic de spus. Realitatea mea era deja destul de grea.

Când Matei a plecat la Rodica, i-am aranjat căciulița de patru ori. Mătușa mea mi l-a întins să-l mai țin puțin. Mirosea a lapte, iar eu mă gândeam că poate o să uite mirosul meu.

Cătălin a adus banii promiși. Apoi a mai trimis de două ori. După aceea au început iar mesajele: nu fusese plătit, avea o problemă, să mai aștept până vineri.

De data asta nu mi-am făcut planul după vinerea lui.

După ce m-am refăcut, am găsit de lucru cu contract la o firmă de curățenie. Stăteam la mama și puneam bani deoparte. Sâmbăta luam autobuzul la Rodica. Uneori ajungeam cu scutece, alteori doar cu hainele lui spălate și împăturite.

Cel mai greu era când plângea și se liniștea mai repede la ea. Zâmbeam, apoi mă duceam în baie să-mi revin.

Au trecut șapte luni până am închiriat o garsonieră. N-am putut să-l iau imediat. Au urmat vizite, discuții și pașii necesari pentru întoarcerea lui lângă mine.

Acum pătuțul stă lângă canapea. Mai avem seri în care socotesc fiecare leu. Rodica ne ajută încă, iar pe Cătălin îl cred după ce face, nu după ce promite.

Când aud că o mamă care cere ajutor și-a abandonat copilul, mă gândesc la autobuzul de sâmbătă și la cât mă durea drumul înapoi.

Eu n-am știut atunci să-i ofer o casă. Dar oare să cer un loc sigur pentru el, până puteam să-l aduc lângă mine, a însemnat că l-am iubit mai puțin?