După zece ani de căsnicie, soțul mi-a trimis un tabel cu tot ce cheltuise pentru mine. Pusese dobândă până și la florile de 8 Martie

— Ai pus dobândă și la cerceii de ziua mea?

Adrian nici măcar nu s-a întors de la televizor.

— Scrie acolo cum am calculat. Citește înainte să faci scandal.

Stăteam în ușa sufrageriei cu telefonul în mână. În bucătărie fierbeau pastele, iar Mara mă striga să-i verific o împărțire. Pe WhatsApp, soțul meu îmi trimisese un fișier Excel și un mesaj: „Total de restituit: 68.430 de lei. Aștept plata până la sfârșitul lunii.”

La început am crezut că primisem din greșeală ceva de la serviciul lui.

Apoi am văzut coloana cu numele meu.

Erau acolo jumătăți de facturi, cumpărături de la supermarket, două concedii la mare, ghetele mele de iarnă. Mai jos, buchetul de 8 Martie, cina de Sfântul Valentin și cerceii primiți când împlinisem treizeci și cinci de ani.

Ultima coloană se numea „Dobândă”.

— Tu vorbești serios?

A oprit sonorul televizorului, vizibil deranjat.

— Eu am dus greul zece ani. Acum măcar să fim corecți.

În seara aceea am pus prea multă sare în paste. Tudor a zis că nu-i e foame, deși ceruse de două ori mâncare. Avea șase ani și învățase deja să ne urmărească fețele înainte să vorbească.

Nu ne certaserăm niciodată pentru o aventură. Nici pentru nopți lipsă de acasă. Noi ne stricaserăm încet, între bonuri păstrate în sertar și întrebări precum „Chiar îți trebuia asta?”.

Când ne căsătoriserăm, Adrian era atent cu banii. Mi se păruse o calitate. Eu crescusem cu restanțe la întreținere și cu mama ascunzând plicurile în dulap.

Apartamentul cu trei camere din Drumul Taberei fusese visul nostru. Avansul venise din economiile amândurora și din banii primiți la nuntă. Ratele plecau din contul lui, fiindcă acolo intra salariul mai mare. Din al meu plăteam grădinița, cumpărăturile, hainele copiilor și ce mai apărea.

După nașterea lui Tudor, am rămas acasă aproape doi ani. Adrian îmi spusese atunci:

— Nu ne trebuie bonă. Ne descurcăm noi.

Acum, în tabel, anii aceia apăreau ca perioada în care mă „întreținuse”.

Am dus telefonul la masă, după ce au adormit copiii.

— Concediul de creștere a copilului îl treci tot la datoria mea?

— Nu răstălmăci.

— Și mâncarea copiilor? Detergentul? De ce sunt pe numele meu?

A ridicat din umeri.

— Dacă începeam să separ fiecare produs, nu mai terminam.

Atunci am înțeles că avusese răbdare să caute prețul unui buchet cumpărat cu patru ani înainte, dar nu și să scoată din datoria mea iaurturile copiilor.

A doua zi am sunat-o pe Anca din parcarea de lângă serviciu. N-am apucat să spun decât „mi-a făcut un tabel”, că am început să plâng.

Ea nu mi-a zis să plec imediat. M-a întrebat dacă am bani într-un cont al meu și unde sunt actele apartamentului.

Întrebările ei m-au speriat mai tare decât plânsul meu.

Seara am căutat contractul de vânzare-cumpărare. Adrian m-a prins cu dosarul pe genunchi.

— Te pregătești să-mi iei casa?

— Este și casa mea.

A râs scurt.

— Ratele cine le-a plătit, Ioana?

Nu i-am răspuns. Îmi tremurau mâinile atât de tare, că nu reușeam să bag foile înapoi în folie.

Mama mi-a spus să nu stric familia pentru un tabel.

— Bărbații mai spun prostii la nervi. Ai doi copii.

— Mamă, nu l-a scris la nervi. Are formule. Are date din urmă cu șapte ani.

A tăcut. După câteva zile mi-a adus o oală cu ciorbă și cinci sute de lei într-un șervețel. Nu și-a cerut scuze, dar nici nu mi-a mai spus să rabd.

Avocata, Raluca, a citit documentul fără să se mire teatral.

— Faptul că a făcut un tabel nu transformă cheltuielile familiei și cadourile în împrumuturi. Dar trebuie să vedem actele, veniturile, creditul, tot.

Mi-a explicat și că îngrijirea copiilor conta. Am rugat-o să repete. Mi-era rușine, dar aveam nevoie să aud încă o dată.

Am încercat întâi la notar. Deschiseserăm dosarul, pregătiserăm actele. Adrian voia divorț rapid și o înțelegere prin care să renunț la partea mea din apartament „în schimbul stingerii datoriei”.

Când am refuzat, a împins scaunul în spate.

— Prietenele tale îți bagă prostii în cap.

Notarul ne-a explicat că fără acord nu puteam continua așa. Au urmat instanța, divorțul și separat partajul. Copii după acte, extrase bancare, evaluarea apartamentului. Plăteam consultații juridice și mă uitam de trei ori la prețul untului.

Am rămas o vreme sub același acoperiș. El dormea în sufragerie. Ne trimiteam mesaje despre programul copiilor, deși între noi era un hol de patru metri.

Într-o seară, Mara mi-a adus din pușculiță patruzeci și doi de lei.

— Să-i dai lui tata, să nu mai fie supărat.

M-am așezat pe covor lângă ea. Am strâns banii în palmă până m-au durut marginile monedelor.

— Nu tu trebuie să plătești nimic. Nici acum, nici ca să ne împaci pe noi.

După ce a adormit, am căutat un psihoterapeut.

La prima ședință am vorbit douăzeci de minute despre cheltuieli. Cât câștigam, cât plătisem, cât valorau electrocasnicele. Când am fost întrebată cum mă simțeam, n-am știut ce să spun.

Mi-am dat seama că încercam să dovedesc, inclusiv acolo, că merit locul meu în familie.

N-a trecut repede. Mai aveam dimineți în care deschideam aplicația băncii înainte să mă ridic din pat. Anca mă chema la ea duminica, iar eu aduceam prăjitură cumpărată, fiindcă nu mai aveam energie să coc nimic.

În cele din urmă, apartamentul s-a vândut, creditul s-a stins, iar suma rămasă s-a împărțit potrivit soluției din dosarul de partaj. N-am plătit factura lui de soț. Am plătit însă destul ca să ies din căsnicia aceea.

Acum locuiesc cu copiii într-un apartament mai mic, închiriat. Adrian îi ia în weekendurile stabilite. Încerc să nu-l vorbesc urât în fața lor, chiar când îmi vine greu.

De ziua mea, Anca mi-a adus lalele. Le-am pus într-un borcan, pentru că vaza rămăsese în vechea casă. Am râs, apoi am plâns puțin. Ea a rămas lângă mine fără să mă grăbească.

Încă mă întreb când am început să confund grija pentru bani cu dreptul lui de a mă judeca. Voi unde ați fi tras linia?