Fiica mea de șase ani nu ajunsese la școală. Când mi-a scris „Mami, nu veni acasă”, am înțeles de ce soțul meu voia să tac

— Cum adică n-a venit? Soțul meu a dus-o la șapte și jumătate!

Am scăpat capacul caserolei pe gresia din vestiar. Învățătoarea vorbea încet, de parcă tonul ei ar fi putut îndrepta ceva. Ilinca nu intrase în clasă. Era aproape zece. Telefonul școlii avusese probleme, mă sunase de pe al ei imediat ce terminase prima oră.

Mi-am luat geanta și am ieșit din magazin fără să-mi schimb bluza de lucru.

L-am sunat pe Radu de trei ori.

— E pe undeva cu fetele, a răspuns în sfârșit. Nu mai face scenarii.

— Are șase ani. Ce fete, Radu? Ai lăsat-o la școală sau nu?

A tăcut cât să aud semnalizarea mașinii.

— Vorbim acasă.

Am sunat la 112. Am spus numele fetei, cum era îmbrăcată, unde trebuia să fie. Îmi tremura gura atât de tare, că am repetat de două ori culoarea gecii.

Pe drum m-a sunat mama.

— Mi-a zis Radu că te-ai speriat. Poate s-a dus la vreo colegă. Copiii mai fac…

— Tu auzi ce spui?

— Nu țipa la mine. Și el are destule pe cap.

Atunci am simțit prima dată că ei doi știau ceva ce eu nu trebuia să aflu.

De patru luni, Radu venea târziu. Spunea că făcea livrări după serviciu. Salariul lui întârzia mereu, benzina costa, rata creștea. Eu plăteam întreținerea și cumpărăturile, el se ocupa, chipurile, de bancă.

Când întrebam de bani, se supăra.

— Mă verifici ca pe ultimul om?

Și eu renunțam. Nu de încredere. De oboseală.

La intrarea în bloc, vecina Doina m-a prins de braț. Mă văzuse coborând din taxi cu telefonul lipit de ureche.

— Ai găsit-o pe cea mică?

M-am întors brusc.

— De unde știți?

— M-a sunat mama ta. Ascultă… ieri, Ilinca m-a întrebat dacă tații ajung la închisoare când iau bani din casă. I-am zis să vorbească cu tine. Mi-a spus că nu are voie.

Telefonul a vibrat înainte să pot răspunde. Mesaj de pe ceasul Ilincăi, cumpărat la începutul clasei pregătitoare.

„Mami nu veni acasa tati e rau acum.”

Am sunat-o. N-a răspuns. Am transmis imediat mesajul și adresa polițistului care mă contactase, apoi am urcat cu Doina.

Ușa apartamentului era întredeschisă. Radu stătea în hol, lângă o geantă de voiaj. Mama strângea de pe jos niște hârtii.

— Unde e fata?

— A ieșit puțin, a spus el.

— Unde?

S-a frecat cu palmele pe față.

Mama a început să plângă înaintea lui.

Ilinca nu fusese deloc la școală. Radu o dusese la mama, spunându-i că avea programare la medic. Apoi o luase înapoi acasă. Își făcea bagajul. Ilinca îl văzuse scoțând din dulap plicul în care țineam banii pentru operația dentară.

Îl rugase să-i pună la loc.

El izbise ușa dulapului și țipase că din cauza mea ajunseserăm așa. Apoi coborâse să ducă o geantă la mașină. Când se întorsese, fata dispăruse.

— Și tu mi-ai spus că e cu prietenele?

— Credeam că o găsesc înainte să…

N-am mai auzit sfârșitul.

Au găsit-o polițiștii la etajul patru, la Viorica, vecina care o mai luase uneori de la școală împreună cu nepotul ei. Ilinca bătuse la ușă plângând. Viorica îmi sunase numărul vechi, salvat de anul trecut.

Fata stătea pe un scăunel, cu ghiozdanul în brațe.

— Dacă veneai, țipa și la tine, mi-a spus.

M-am așezat în genunchi. Nu m-a lăsat să-i scot geaca. Mă ținea de mânecă, strâns.

Mai târziu am aflat că Radu nu mai avea serviciu de trei luni. Ascunsese împrumuturi și pierderi la pariuri. Rata nu era plătită. Mama știa de o parte din datorii și îi dăduse bani din pensie.

— Am vrut să vă țin familia întreagă, mi-a spus.

Pentru prima dată, n-am încercat s-o liniștesc eu pe ea.

În seara aceea am plecat cu Ilinca la sora mea. Radu a spus că îl distrug pentru o greșeală. Eu verificam dacă pusesem în geantă pijamaua fetei și adeverința de la medic.

Nu știam încă ce voi face cu căsnicia. Știam doar unde nu va dormi copilul meu în noaptea aceea.

Încă mă doare că Ilinca a încercat să mă apere singură. Cum să-i mai cer să-mi spună tot, dacă eu am închis ochii atâta timp?