Soțul meu spunea că nu avem bani pentru cursurile copilului. Apoi am aflat cât plătise pentru un aparat vechi, în timp ce eu achitam singură ratele

— Pentru întreținere n-ai avut șase sute de lei, dar pentru asta ai avut trei mii două sute?

Am pus factura lângă farfuria lui. Sorin a rămas cu furculița în aer. Din camera copilului se auzea creionul căzut pe parchet.

— Nu începe acum, a spus încet.

— Când să încep? După ce mai vine o cutie?

În hol stătea un amplificator vechi, învelit în folie. Îl adusese curierul la prânz. Eu lucram de acasă și semnasem de primire, convinsă că era ceva pentru un client.

Eram căsătoriți de doisprezece ani. Aveam un apartament cu trei camere în București, un credit care mai avea aproape douăzeci de ani și un băiat de zece ani, pe nume Matei.

Eu eram manager într-o firmă privată. Sorin lucra pe cont propriu, făcea grafică și materiale publicitare. Avea luni bune, apoi săptămâni în care îmi spunea că nu încasase nimic.

La început nu ținusem socoteala. Dacă unuia îi mergea mai greu, celălalt acoperea. Numai că, de aproape doi ani, acel „celălalt” eram mereu eu.

Rata, utilitățile, cumpărăturile. Engleza lui Matei, de două ori pe săptămână. Înotul de sâmbătă. Hainele rămase mici și banii pentru excursia clasei.

Sorin mai plătea câte o cumpărătură și uneori punea benzină. Nu era nimic. Dar nu puteam merge la bancă spunând că luna asta contribuția lui fusese bunăvoința.

Cu trei zile înainte de livrarea coletului, avuseserăm altă discuție.

— Nu mai am de unde să trag, îi spusesem, uitându-mă la aplicația băncii. Poți plăti tu întreținerea?

— Îmi întârzie două facturi. Ce vrei să fac?

Apoi arătase spre ghiozdanul lui Matei.

— Mai taie din cursurile alea. Sunt mofturi. Copilul trebuie să învețe să se descurce, nu să-i aranjăm noi tot.

Matei mergea la școala de stat din cartier. La engleză îl înscrisesem fiindcă rămăsese în urmă după două schimbări de profesoară. Înotul era singurul sport la care mergea fără să-l împingem de la spate.

— Nu-i cumpăr o viață de lux, Sorin. Încerc să nu-i închid uși.

El râsese scurt.

— Tu mereu salvezi pe toată lumea.

Acum, cu factura pe masă, nu mai râdea.

— E un aparat rar. Îl pot vinde mai scump.

— Atunci de ce nu l-ai vândut pe cel din debara? Sau radiourile din balcon?

Strângea electronice vechi de ani de zile. La început mi se păruse un hobby frumos. Îmi plăcea să-l văd reparând un radio, cu răbdarea pe care o pierdea când trebuia completat un formular pentru școală.

Nu știusem însă cât costa răbdarea aceea.

— Nu sunt toate cumpărate acum, a spus.

— Bine. Hai să vedem ce ai cumpărat anul ăsta.

A împins scaunul înapoi.

— Uite cum vorbești. Ca la serviciu. Parcă trebuie să-ți dau raportul.

— Eu îți cer ajutorul de luni întregi.

— Nu. Tu îmi spui că fără tine murim de foame. În fiecare zi îmi amintești cine aduce banii.

Mi s-a strâns stomacul. Spusesem și eu lucruri urâte. „Noroc cu salariul meu.” „Măcar unul dintre noi are program.” Le aruncasem obosită, apoi mă prefăcusem că nu contează.

Dar cum ajunsesem să fiu eu vinovată pentru factura din fața lui?

Matei a apărut în ușă cu caietul în brațe.

— Pot să nu mai merg la înot. Nu-i problemă.

Sorin a coborât ochii. Eu am simțit că nu mai pot înghiți.

— Nu trebuie să rezolvi tu asta, puiule.

— Dar vă certați din cauza mea.

L-am dus în camera lui. M-am așezat lângă el, pe marginea patului, printre un tricou și două piese de construcție. I-am spus că adulții se certau din cauza unor hotărâri de adulți. Nu părea convins.

În seara aceea nu am mai vorbit cu Sorin.

A doua zi mi-a trimis nouă sute de lei. La detalii scria: „Să nu mai zici”.

M-am uitat la mesaj în pauza dintre două ședințe și am început să plâng în toaleta firmei. Nu de ușurare. Mă durea că până și ajutorul venise ca o palmă.

Seara l-am rugat să stăm la masă după ce adoarme Matei.

Am adus un caiet și am scris cheltuielile. Sorin și-a încrucișat brațele.

— Iar evaluare?

— Nu mai pot trăi fără să știu pe ce mă bazez.

De data asta nu am ridicat vocea. I-am arătat că, după toate plățile, mie îmi rămâneau câteva sute de lei. Amânasem dentistul de trei luni. Geaca mea avea fermoarul stricat, dar cumpărasem alta pentru Matei.

— Nu ți-am cerut să mă întreții, a murmurat.

— Dar asta se întâmplă. Și mă lași să cred că n-ai de unde.

A tăcut mult. Apoi și-a deschis aplicația bancară și a pus telefonul între noi.

Cheltuise aproape opt mii de lei pe aparate în ultimele patru luni. O parte din bani veniseră dintr-un proiect despre care îmi spusese că încă nu fusese plătit.

— De ce m-ai mințit?

Își freca degetul mare de marginea mesei.

— Fiindcă ai fi spus nu.

— Nu trebuia să-mi ceri voie. Trebuia să-ți plătești partea înainte.

Atunci a început să plângă. Mi-a spus că la aparatele acelea se pricepea. Că acolo nu se simțea omul care câștiga mai puțin și încurca lucrurile.

L-am crezut. Dar nu l-am putut consola imediat. Mi-era milă de el și eram furioasă în același timp.

— Pot să înțeleg că te simți mic, i-am spus. Nu pot să accept să mă lași singură ca să te simți tu mai bine.

Nu ne-am împăcat în noaptea aceea. Nici în următoarea.

Am stabilit o contribuție lunară realistă din partea lui, iar pentru lunile bune, o rezervă comună. Nu jumătate-jumătate: veniturile noastre nu erau egale. Dar nici eu tot și el ce rămânea.

A pus trei aparate la vânzare. Amplificatorul încă era în hol când a venit prima persoană să-l vadă. Sorin l-a șters de praf înainte să-l predea. Am văzut cât îl durea și nu m-am bucurat.

Au trecut șase săptămâni. A plătit ce stabiliserăm, fără să-i amintesc. Eu am încetat să-i verific expresia de fiecare dată când suna curierul. Nu chiar de tot.

Matei încă ne întreabă uneori dacă suntem supărați. Asta mă doare cel mai tare.

Încerc să-i las lui Sorin loc să repare ce a stricat, fără să mă pierd iar pe mine. Dar cât timp îi trebuie unui om ca să creadă din nou o promisiune pe care a mai auzit-o?