După doisprezece ani, fostul meu soț a venit la ușă cu un tort pentru fiica noastră. Nici măcar nu știa că ea nu mai mănâncă ciocolată

— Să nu îndrăznești să-i spui „fetița mea” după doisprezece ani, i-am șoptit, ținând ușa cu piciorul.

Radu stătea pe preșul nostru cu un tort într-o cutie și cu umerii adunați. Din bucătărie se auzea lingurița Ioanei lovind marginea unei căni. Știam că ascultă.

— Elena, nu vreau scandal. Vreau doar să vorbim.

— Scandal? Tu ai lipsit doisprezece ani, iar eu trebuie să am grijă să nu deranjez vecinii?

Atunci Ioana a apărut în spatele meu.

— Eu l-am chemat, mamă.

Am luat piciorul din ușă. Nu ca să-l las să intre. Pur și simplu nu m-au mai ținut genunchii.

Fiica mea avea șaisprezece ani. Când plecase el, avea patru și dormea cu o șosetă de-a lui sub pernă. Spunea că miroase a tata.

Eu i-o spălam pe ascuns. Nu suportam mirosul, dar nici nu puteam să i-o arunc.

Radu plecase într-o joi, după ce-mi spusese că merge să cumpere pâine. S-a întors seara după haine. Corina îl aștepta în mașină, la colțul blocului.

— Nu mai merge între noi, Elena.

Atât. Șapte ani de căsnicie încăpuseră într-o propoziție spusă în fața dulapului.

În prima vreme a trimis bani. Puțini, dar a trimis. Apoi veneau tot mai rar. După divorț, pensia de întreținere a rămas mai mult pe hârtie. Își schimba locurile de muncă, lucra fără contract, nu avea nimic pe numele lui. Am umblat și la executor. Am plătit, am așteptat, am renunțat când n-am mai avut din ce.

La fabrica de confecții câștigam puțin. Sâmbăta făceam curat în două apartamente. Ioana venea uneori cu mine și-și făcea temele la masa unor oameni care ne spuneau să nu atingem nimic cu mâinile ude.

Odată, înainte de Crăciun, am ales între cizme pentru ea și o măsea pentru mine. Cizmele erau îmblănite, mov. Măseaua am scos-o în februarie, când mi se umflase fața.

Nu i-am povestit niciodată toate astea. Credeam că o protejez.

Acum stătea lângă el și evita să mă privească.

— De când vorbiți?

— De trei săptămâni.

Trei săptămâni. Eu îi încălzeam cina, o întrebam de școală, îi spălam hanoracele. Ea îmi spunea „bine” și „nimic special”.

— Și eu unde eram în povestea asta?

— Tocmai asta e, mamă. Mereu trebuie să fie și despre tine.

A regretat imediat. I-am văzut gura tremurând.

Radu a pus tortul pe pantofar.

— Nu e vina ei. Eu am căutat-o.

— Și ea te-a găsit disponibil acum. Ce noroc.

A lăsat capul în jos. Îmbătrânise. Avea păr alb la tâmple și o cicatrice mică deasupra sprâncenei. M-a înfuriat că observam asemenea lucruri, că o parte din mine încă îl recunoștea înainte să-mi amintesc ce făcuse.

L-am lăsat în bucătărie. Nu din bunătate. Nu voiam ca prima discuție cu fiica lui să se termine pe scară, între sacii de gunoi ai vecinilor.

— M-am întors în oraș acum două luni, a spus. Lucrez la un service. Cu contract. Vreau să contribui. Știu că nu repară…

— Nu, nu repară.

— Știu.

— Nu știi. Tu n-ai ținut copilul în baie, cu apa pornită, ca să nu audă proprietarul când cerea chiria restantă.

Ioana s-a uitat la mine.

— Când a fost asta?

— Demult.

— De ce nu mi-ai spus?

Mi-am frecat palmele de pantaloni. Ce era să-i spun? Că uneori o lăsam la mama și mergeam pe jos patru stații ca să economisesc biletul?

Radu n-a mai încercat să se apere.

— Corina a plecat acum un an, a zis într-un târziu.

Am râs scurt.

— Aha. Deci ai rămas singur și ți-ai adus aminte de noi.

— Da. Singurătatea m-a obligat să mă uit la ce-am făcut. Nu sună bine, dar ăsta e adevărul.

Mi-ar fi fost mai ușor dacă mințea. Dacă venea cu o boală gravă, cu o nenorocire, cu ceva de care să mă agăț ca să-l alung fără îndoieli.

— Nu vreau să mă mut aici, Elena. Nu-ți cer să mă primești înapoi ca soț.

— Dar ce-mi ceri? Să vă pun farfurii și să mă uit cum vă cunoașteți?

Ioana a împins cana deoparte.

— Eu vreau să știu cine e. Și vreau să-l întreb de ce n-a venit când am avut serbarea aia… când toți aveau pe cineva în sală.

— Eu eram acolo.

— Știu, mamă. Știu. Dar pot să mă bucur că erai tu și tot să mă doară că nu era el?

N-am răspuns. Mă luptam de atâția ani să-i fiu de ajuns, încât întrebarea ei mi s-a părut o nedreptate. Abia mai târziu am înțeles că nu mă acuza.

În seara aceea, după ce a plecat, am plâns spălând trei căni. Ioana s-a apropiat, dar nu m-a îmbrățișat imediat.

— Nu-l aleg pe el în locul tău.

— Știu.

Nu știam încă. Dar voiam să ajung să cred asta.

Am stabilit împreună că putea să-l vadă, la început în locuri publice. Fără vizite neanunțate. Fără promisiuni mari. Iar banii trebuiau să vină regulat, nu numai când avea chef să se simtă tată.

Prima sumă a intrat într-o marți. Am ținut telefonul în mână câteva minute. N-am simțit recunoștință. Am plătit întreținerea și i-am cumpărat Ioanei ochelarii pe care îi tot amânam.

Au trecut cinci luni. Radu a venit la întâlniri. O dată a întârziat douăzeci de minute, iar Ioana m-a sunat plângând din fața cofetăriei. Când a ajuns, nu i-am acceptat explicațiile mie. I-am spus să-i explice ei.

Încă nu-l pot ierta. Când îi aud vocea la telefonul ei, uneori mă încordez fără să vreau. Dar Ioana a început să-i pună întrebări grele, iar el, deocamdată, nu mai fuge.

Tortul din prima zi era cu ciocolată. Ea nu mai mânca ciocolată de doi ani, fiindcă îi declanșa migrenele. Nu știa. Asta i-am spus înainte să plece: să învețe cine este copilul lui, nu să vină să recupereze fotografia de la patru ani.

Nu știu dacă merită a doua șansă. Știu doar că fiica mea merită să hotărască singură, fără să fie nevoită să-mi ceară iertare pentru asta.